În Mehedinţi, prin „porţile de fier” ale Dunării, la sfârşitul secolului al XIII-lea, au pătruns, parcă o dată cu apa bolborosind printre dinţii piepteneului de piatră, câţiva fii spirituali ai Bizanţului ortodox, care au întemeiat primele mănăstiri cunoscute de noi. Între aceştia, călugărul Nicodim reprezintă o figură excepţională. Izvoarele spun că era din neam de vlahi din Macedonia şi că era rudă de sânge cu Vodă Nicolae Alexandru Basarab. A renunţat la avere şi s-a călugărit la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. S-a vorbit mult despre erudiţia, despre sfinţenia şi clarviziunea lui, fiind considerat autorul unor vindecări miraculoase.

Sârbii l-ar fi dorit Patriarh, dar Nicodim, urmând un vis, a trecut Dunărea, folosindu-şi rasa călugărească drept luntre, şi i-a cerut lui Vlaicu Vodă să-i dea loc de ridicat mănăstire, la Vodiţa. După legendă, aceasta pare să fie prima mănăstire „zidită” din Ţara Românească. Se spune că locul e puternic şi acum, păstrând harul de a vindeca al Sfântului. Cei bolnavi sau doar osteniţi de viaţă vin să se roage în tufişurile crescute pe lângă crucea veche din altar.

Când a ajuns aici şi a văzut izvoarele limpezi ca oglinda, stâncile abrupte şi pădurile dese, şi-a zis că va trebui să ridice şi o a doua mănăstire... Aceasta va fi... Tismana. Dar, până atunci, de la Vodiţa, Nicodim a ajuns la Ponoarele, prin Valea Găinii, şi acolo legenda spune că, dintru început, locuitorii l-au alungat. Temându-se că vor pierde locurile de păşunat, i-au înscenat un furtişag. Au tăiat o găină şi i-au pus-o în desagă. Se spune că l-au însoţit cu bătăi de tobă şi sunete de cimpoi până în apropiere de pârâul Bulba, unde i-au scos găina din desagă, acuzându-l că ar fi hoţ (de atunci, locul poartă numele de Valea Găinii).

Nicodim i-a blestemat pe ponoreni să ajungă numai toboşari şi cimpoieri. A mai menit ca apele lor să intre în pămân