In iulie 1827, un cumplit incendiu a cuprins vestitul Targ al Iesilor. O treime a orasului, cu locuintele de pe Ulita Mare si Curtea Domneasca, a cazut prada flacarilor.

In drumurile lor tarzii, duducutele vremii, cu inima cat un purice, fara a se uita nici in stanga, nici in dreapta, treceau infricosate pe Ulita Mare, parjolita de palalaia cumplita. Ulita cea mai mare a targului, pe care se inaltau multe dintre casoaiele dregatorilor vremii, devenise aproape un tapsan inegrit, prin care sagetau noaptea stoluri de lilieci, iar cucuvelele cantau a pustiu.

Incendiul, inceput la casa lui Ilie Burchi Zmeu, in podul careia se fierbeau vodcile cu siropuri de zmeura si fruntea rachiurilor de perje, nu s-a potolit decat dupa ce a potopit mai toate asezarile, pana spre Podu Ros, dincolo de Curtea Domneasca, si ea prapadita in palalaie. Pe Ulita Mare ramasesera numai ziduri afumate si case prabusite, parasite de fostii locatari.

Inspaimantati de asemenea pacoste, oricand posibila si inlesnita de inghesuiala acareturilor gospodaresti, mai toti "parjolitii" se mutasera pe dambul viilor si livezilor, inaltandu-si acolo cate un salas sau un conac inconjurat cu verdeata, langa drumul cotigit al Botosanilor, ce avea sa se numeasca mai tarziu, Podul Verde, pentru ca se podise cu drugi de stejar.

Pustiul era infricosator, iar duducutele treceau doar cu trasurile, in fuga cailor, tinand noaptea cate o cruciulita in mana, ca sa nu le gatuie strigoii din inchipuiri sau cei in carne si oase, dositi prin ruine.

Noaptea niciun trecator nu era pe ulite, afara de fanaragiii care strigau regulat "raita", semn ca lucrurile erau in ordine. Nimeni nu ar fi riscat sa mearga pe jos, singur, printre ruinele negre. Potlogarii, de care gemea targul, se aciuasera printre risipituri si pandeau pe nesocotitul care zabovise a se intoarce acasa pe