Pentru 6 mai, turul doi deci, campania prezidenţială franceză a intrat pe ultima sută de metri şi nu se poate spune că ne plictisim, avem un întreg balamuc pentru o alegere rezidenţială lipsită de substanţă şi onestitate.
un text de Iulia Badea Guéritée, presseurop.eu
Pe de o parte, Nicolas Sarkozy, autodidact, adept al protecţionismului francez, eurofil convins, dar grobian, omniprezent, bonapartist. Pe de altă parte, cvasinecunoscutul François Hollande, răbdătorul politician al verbelor conjugate la viitor, care a reuşit să unească toate micile fracţiuni ale stângii, dar, neexperimentat, care nu convinge. O alegere care pasionează însă toate statele lumii.
Această recâştigare a interesului european, deci şi românesc, i se datorează în mare parte lui Sarkozy. A stârnit pasiune şi a adus pace (episodul Georgia), a provocat admiraţie (Libia) şi resentimente (expulzările romilor). A redat o oareşicare glorie obrazului Franţei, a dat voce unei naţiuni care până nu demult trecea drept o fi gură palidă pe lângă vociferările orgolioase ale Marii Britanii. Lucruri pe care francezul obişnuit le apreciază. Vor face oare aceste mici detalii diferenţa în turul doi, din 6 mai, asigurându-i actualului preşedinte un al doilea mandat?
Din punct de vedere strict antropologic, alegerile prezidenţiale franceze au fost aproape întotdeauna asemănătoare cu o pasiune amoroasă: gelozie, răzbunare, cupluri care se desfac, femei care duc la pierzanie candidaţii. Nimic de-a face deci cu intelectul. “Francezii sunt fără milă cu candidaţii pe care nu-i aleg, dar şi cu cei aleşi”, remarcă jurnalistul Christophe Barbier. Sarkozy, pe care toţi l-au adorat în 2007, a căzut în dizgraţie din motive personale: “Fouquet’s”. Vedem deci că “Franţa nu face politică cu creierul. Francezii fac politică cu inima şi cu intestinele. Rezultatul nu este totdeauna raţional. Este vio
