Mulţi gîndesc că miercuri vom susţine un examen în faţa spaniolilor, a Europei. Totuşi, e suficient să fim noi înşine, fără să exhibăm nimic
Bucureşti, oraşul acela aglomerat şi nu foarte curat, oraşul cu maidanezi, dar fără prea mulţi danezi.
Bucureşti, oraşul detestat de toţi românii, şi de cei care îl locuiesc, şi de cei care vin de peste munţi şi din cîmpii să îşi găsească de lucru. Bucureşti. Cu cît e mai detestat, cu atît e mai populat.
Bucureşti, oraşul cu Ateneu, pentru care mai mulţi cetăţeni au dat odinioară cîte un leu. Ca să îl vadă şi să îl asculte pe Enescu. Apoi pe Yehudi Menuhin, Sergiu Celibidache, Zubin Mehta şi, mult mai tîrziu, pe Nigel Kennedy.
Bucureşti, oraşul viu, spaţiul în care România civilizată se întîlneşte cu România deviantă, locul comun al celor mai crude contraste, deci şi al Cruduţei, şi al lui Nilă.
Bucureşti, capitala României. Bucureşti, oraşul meu, deşi nu m-am născut în el. Bucureşti, oraşul în care am învăţat (poate prea mult) şi m-am îndrăgostit. Oraşul în care am descoperit “Maestrul şi Margareta” pe scena unui teatru. Se numea “Mic”, dar nu era deloc aşa.
Bucureşti, oraşul care mi-a dăruit cuplajele de pe “23 August”, seara victoriei cu Hamburg şi magnoliile înflorite din Herăstrău.
Bucureşti, oraşul finalei Europa League. Bucureştiul de dinaintea meciului Athletic Bilbao-Atletico Madrid, “finala atletică” a PRO TV-ului, nu s-a schimbat fundamental. Cîinii fără stăpîn sparg în continuare liniştea nopţilor toride de Mai (sîc, avem şi aşa ceva la Bucureşti!), interlopii îşi pilotează netulburaţi BMW-urile, studenţii fac naveta între McDonald’s şi amfiteatre, bugetarii se îndreaptă cadenţat către un nou weekend. Gazonul de pe Naţional Arena aşteaptă să-şi merite milionul de euro cheltuiţi, iar primarul general culege discret procente pentru viitoarele alegeri.
Bucureşti, cu d