În Franţa au votat cu extrema dreaptă, la primul tur al prezidenţialelor, peste 6 milioane de alegători, mai precis 6.421.773. O cifră care a provocat o undă de şoc în Europa şi un imens crater electoral în peisajul politic francez. Frontul Naţional, formaţiune înfiinţată în 1972 de Jean Marie Le Pen, este ca un fel de pâlnie în care francezii îşi varsă, uneori pe ascuns, nervii vieţii cotidiene, iritările sociale, nemulţumirile profesionale, exasperările politice, temerile în faţa zilei de mâine, frica de mondializare, dar şi de străini, disperarea că Europa se construieşti prin fărâmiţarea suveranităţii naţionale a ţărilor care o constituie, nostalgia pentru vechea monedă naţională (francul), dispreţul faţă de clasa politică…
În acest crater nebulos sau în această pâlnie a extremei drepte se mai varsă şi angoasa că vechea democraţie este în impas, întrucât n-ar duce decât la crize, la „arabizarea” continentului european, la pierderea identităţii şi la o „schimbare de civilizaţie” cum spunea înainte de alegeri scriitorul Renaud Camus. De altfel, el a şi recunoscut că a votat cu extrema dreaptă.
În acest crater uman colcăitor şi exploziv sunt acum obligaţi să coboare pentru a culege voturi de rezervă cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, Nicolas Sarkozy şi François Hollande. „A la guerre comme à la guerre”, spun francezii, „la război ca la război” (sau mai bine zis, „la alegeri ca la alegeri”). Cei doi nu au de ales, trebuie să-şi atragă de partea lor voturile Frontului Naţional, pentru că formaţiunea s-a impus ca arbitru, fiind al treilea mare partid în peisajul politic francez. Marine Le Pen, lidera formaţiunii, refuză însă acest rol, şi de fiecare dată când poate ea reaminteşte că partidul său nu este nici de dreapta şi nici de stânga, ci… un partid de patrioţi, care nu vor să se mai ascundă după dege
