Faptul se întâmpla la anul 1545, când, înaintea judecătorului episcopal din Saint Jean de Maurienne, se înfăţişau locuitorii satului Saint Julien, spre a da în judecată o foarte numeroasă populaţie de cârtiţe care le stricaseră culturile. Ca buni creştini ce se aflau, nu îndrăzniseră să ridice sapele împotriva patrupedelor invadatoare, adresându-se unei înalte instanţe locale.

Vieţuitoarele au primit un avocat din oficiu şi judecătorul episcopal – ştiind că animalele, asemenea oamenilor, au fost create de Dumnezeu –, le-a socotit egale acestora şi în faţa legii, dându-le câştig de cauză.

Reeditarea conflictului şi procesului după cincizeci de ani – pesemne între urmaşii cârtiţelor şi urmaşii primilor păgubiţi – avea să ducă iar la victoria necuvântătoarelor, obştea omenească fiind obligată de data asta la a da în folosinţa cârtiţelor, cu acte în regulă, un întins teren pe care acestea urmau să sălăşluiască în voie. Mai mult decât atât, un expert a fost însărcinat de către judecători spre a constata dacă terenul noilor “proprietari” purtători de blană satisfăcea, sub aspectul bogăţiei vegetale, animale şi cel al surselor de apă, necesităţile unei vieţi îndestulate.

La vremea “civilizaţiei” acestui secol, mai cu seamă aici, pe plaiul mioritic, istoria asta pare anecdotică. Întâmplându-se exact aşa, modelul constituind chiar o practică obişnuită într-un vest european catolic, ea nu reprezintă decât o superioară mostră de avangardă medievală a gândirii ecologice moderne.

Câteva secole mai târziu, ceva după anul 2000, Guvernul României publica “lista neagră” a animalelor producătoare de pagube obştei omeneşti; un pomelnic criminal, cuprinzând, pe specii, numărul sălbăticiunilor care urmează a fi ucise în sezonul de vânătoare următor. Printre acestea figurau 604 urşi, 862 de lupi, 1.231 de pisici sălbatice – fix 1.231! – şi 1.500 de ulii porumbari,