De fiecare dată când ni se întâmplă o nenorocire, (de la cele mai grave la cele mai superficiale) când pierdem pe cineva drag, când picăm un examen, când ne opreşte poliţia pentru cine ştie ce ilegalitate comisă pe furiş, când nu ne răspunde la telefon cel mai bun prieten, când ne certăm cu fraţii sau cu părinţii, când nu ne mai merge cartela telefonului mobil sau când ni se termină cafeaua exact înaintea sosirii celor mai importanţi musafiri, avem impresia că mai rău nu se poate, că ne aflăm în faţa celor mai teribile situaţii de viaţă, că de acolo înainte le vom putea înfrunta pe toate cu succes, dacă reuşim, desigur, să supravieţuim încercării.
Şi, totuşi, însăşi incoerenţa enumerării de mai sus ar putea fi interpretată ca un prim semnal de alarmă. Cum îndrăznim, fie şi pentru o clipă, să punem pe acelaşi plan atâtea feluri de suferinţe? Suntem cei mai mari nerecunoscători ai vremurilor noastre, aproape că îmi vine să spun că ne merităm soarta, că merităm să nu găsim la magazin ce ne trebuie, să nu ne caute de sărbători cine ne-am dori, să ne pierdem cercelul de la urechea stângă în graba de a ajunge la un spectacol la care nici măcar nu am fost invitaţi, să rămânem fără credit pe telefon sau să ni se rupă o baretă de la sandalele preferate, da, poate că merităm, dacă tot am ajuns să credem că toate aceste evenimente, evident pline de neşansă, sunt la fel de grave ca nenorocirile adevărate, ca pierderile iremediabile, ca depărtările în faţa cărora ne pune destinul dintr-o dată, când ne aşteptăm mai puţin, pentru ca, brusc, să nu mai avem nimic de spus, să nu mai avem nimic de făcut.
Poate că o analiză superficială, făcută totuşi de cineva care ştie să interpreteze vorbele, mi-ar putea demonta imediat teoria. Poate că mulţi îmi vor spune că nu am trăit destule, că mie mi-e uşor să vorbesc, din postura unui om pe care viaţa l-a răsfăţat destul. Poate
