Am avut dintotdeauna, de când am reuşit să ajung în podul bunicilor şi am descoperit cărţi vechi de istorie, cu regi şi prinţese de care nu aveam habar că fuseseră în România(prin 1967 aveam doar 8 ani), o fascinaţie pentru istorie(mă rog, pe lângă cea cu stelele…). Încă mai cred că nu există o educaţie fără a cunoaşte ce au făcut, gândit şi greşit cei care au trăit înaintea noastră şi probabil că sunt tare demodată că gândesc şi afirm aşa ceva.

Revăzusem un pic istoria Greciei de anul trecut şi mă bucurasem că găsisem un coleg astrolog grec care îmi dăduse informaţii despre momentul apariţiei statului grec. Începuse, de atunci, ca Grecia să joace un fel de „alba-neagra” cu nervii politicienilor şi bancherilor europeni şi mi se părea că ea poate fi „buturuga fierbinte” care să arunce în aer Europa. Apoi, aşa cum mi se întâmplă, atenţia mi-a fost deturnată de asasinatul în masă din Norvegia şi m-a atras personalitatea şi contextul în care a apărut Anders Breivik, cel care este acum judecat. Apropos de el, cum cred că beneficiază din plin de „drepturile omului” chiar dacă e o „fiară”, sunt sigură că jubilează acum şi am senzaţia că îi văd zâmbetul cinic în colţul gurii. Păi de ce?

Pentru că unul din îndemnurile liderului partidului Hrisi Avgi(„Zori de aur” în traducere) este ca grecii „să scape ţara de mirosuri”, iar aici intră tot ce provine din alte colţuri ale Europei, dând frisoane celor care au emigrat sau lucrează vremelnic acolo. De asemenea, ţara care a dat lumii cuvinte ca „politică”(de la „polis” = stat de sine stătător) şi democraţie(de la „demos” = popor şi „kratos” = putere) a rămas cu imense frustrări din perioada foarte lungă din istorie în care a fost o provincie a diferitelor imperii. Din secolul 1 şi până în al treilea, î.Hr., a fost o provincie a Imperiului Roman, apoi până în 1453, la căderea Constantinopolului, a Imperiului Roman de