În cea de-a şaptea zi a lunii mai, creştin ortodocşii prăznuiesc Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer, la Ierusalim. Aceasta s-a petrecut la 7 mai 351, în vremea împăratului Constanţiu, fiul Sfântului împărat Constantin, sărbătorit împreună cu mama sa, Elena, la 21 mai.

În acei ani luase amploare erezia arianismului, fiind cauza multor dispute şi scindări în interiorul Imperiului. Rătăcirile au continuat chiar şi după primul Sinod Ecumenic de la Niceea, petrecut în anul 325. După moartea Sf. Constantin cel Mare – apărător al dreptei credinţe - , unul dintre adepţii arianismului a fost Constanţiu, fiul său, conducătorul părţii estice a Imperiului Roman. După ce fraţii săi, Constantin al II-lea şi Constans, creştini ortodocşi evlavioşi care conduceau partea de vest a Imperiului, au fost ucişi în două bătălii diferite prin anul 350, Constanţiu a rămas să domnească singur.

În acea vreme, Sfântul Chiril, Patriarh al Ierusalimului, începuse o luptă susţinută pentru combaterea arianismului. La 7 mai 351, deasupra Ierusalimului a apărut o cruce luminoasă, care se întindea de la Golgota până la Muntele Măslinilor, pe o distanţă de circa 9 kilometri, ce strălucea mai tare decât soarele şi a rămas pe cer 7 zile. Era într-o zi de duminică, şi nu o duminică oarecare, ci a Cinzecimii, a Pogorârii Sfântului Duh. La 50 de zile de la Învierea Mântuitorului, Sfântul Duh, sub chipul unor limbi de foc, a umplut de darurile sale pe Sfinţii Apostoli, care au căpătat puterea de a grăi în limbi necunoscute de ei până atunci.

Din volumul "Vieţile sfinţilor” aflăm că "s-a întâmplat atunci de era duminica aceea în şapte zile ale lunii mai. În ceasul al treilea, s-a arătat pe cer închinarea cinstitei Cruci a Domnului, care strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele soarelui, la care privind tot poporul, se minuna cu spaimă mare. Acel semn al Sfintei Cruci a stat