Astăzi se împlinesc 6 luni de la ocuparea Hotelului Continental din Cluj de către un grup de activiști pentru Roșia Montană. Protestele începuseră încă din vară în Cluj, București și alte orașe ale țării: Hunoriada (împotriva ministrului Culturii, care a semnat descărcarea de sarcină arheologică a Masivului Cârnic, cartonașul roșu pentru declarațiile pro-RMGC ale lui Băsescu, Marșul Aurului, pe jos, de la Bacău la București, pentru a-i dona președintelui piese de aur, exproprierile simbolice din Sibiu, Miercurea Ciuc, Iași și Cluj (inclusiv casele natale ale lui Kelemen Hunor și Emil Boc).

Ce a diferențiat acțiunea din 7 noiembrie 2011 de precedentele a fost, după cum am scris încă de atunci, radicalizarea. Prin mesajul ”Revoluția începe la Roșia Montană” (luat inițial în derâdere de unii cârcotași) și prin asumarea unei eventuale intervenții ilegale în forță împotriva lor (ceea ce s-a și produs), activiștii arătau că sunt dispuși să meargă până la capăt: să-și revendice și să-și apere în stradă drepturile.

Intervenția abuzivă a autorităților nu a făcut decât să inflameze spiritele și, timp de o săptămână, atât la Cluj, cât și la București, au continuat acțiunile de protest: flash-mob-uri în fața sediilor televiziunilor publice (din nou o intervenție brutală a Jandarmeriei la București), jocuri în piață: ”Țară, țară, vrem ostași”, sinucideri cu cianură, îmbrățișări pentru Roșia Montană și elaborarea KIT-ului de nesupunere civică. În ce măsură a influențat Occupy Conti și săptămâna care a urmat evenimentele din ianuarie este greu de estimat. Câteva lucruri nu pot fi însă ignorate. Rețeaua paralelă de comunicare construită de cei din Campania Salvați Roșia Montană (CSRM) a promovat din plin acțiunile care au urmat și a fost folosită ca model și pentru alte revendicări (de altfel, problema gazelor de șist așa a și fost denumită la început: ”al doilea caz