În 2005, Franța și Olanda au pedepsit aspru Uniunea Europeană, respingând fără drept de apel noul tratat constituțional. Au trecut șapte ani, iar cele două state se agită din nou.

E clar că măsurile de austeritate nu le sunt pe plac, așa cum au demonstrat rezultatele alegerilor prezidențiale din Franța și căderea guvernului olandez. În schimb, devin tot mai apropiate de partidele de la extremele politicii, atât de dreapta, cât și de stânga, formațiuni care resping pe de-a-ntregul proiectul european lansat acum atâtea decenii.

Totuși, pe cât ar fi de facil să alături cele două cazuri, pe atât ar fi de incorect. Franța e o țară imensă, definită de protecționism; Olanda, în schimb, e mică și extrem de atașată ideii de comerț liber. Franța s-a obișnuit să-și gestioneze finanțele publice după cum îi dictează primul instinct, în timp ce Olanda e văzută ca un model de disciplină fiscală. Frâiele Franței sunt ținute cu mână forte de președinte; în Olanda, puterea e gestionată printr-un complicat sistem parlamentar. La Paris, instituțiile europene sunt percepute ca niște sperietori; de la Haga, ele sunt văzute ca pavăze pentru țările de mici dimensiuni.

Dintr-un anumit punct de vedere, exact aceste contraste pot stârni neliniște. Dacă și aiuriții francezi, și sobrii olandezi sunt nemulțumiți de stadiul actual UE înseamnă că problemele sunt cât se poate de reale și profunde. Disprețul s-a adunat an după an, iar acum e tot mai evident că votul negativ din 2005 nu a fost rezultatul unei indispoziții de moment. La acea vreme, alegătorii din Hexagon s-au revoltat împotriva asaltului instalatorilor polonezi, după ce comisarul olandez Frits Bolkestein reușise liberalizarea granițelor. Acum, însă, chiar un fost discipol al domnului Bolkenstein, Geert Wilders, lider al partidului Libertății, de extremă dreaptă, a lansat un site pe care conaționalii s