În secolul al XIX-lea, când în Sulina s-a stabilit Comisia Europeană a Dunării, spre acest loc veneau nave din toate colţurile lumii. Aici se vorbea greceşte, ruseşte, englezeşte. Au mai ancorat vapoare cu sutele până în anii '80, când s-a dat în folosinţă canalul Dunăre-Marea Neagră. Apoi s-a închis fabrica de peşte, unde se lucra în trei schimburi, iar, încetul cu încetul, localnicii au început să plece să-şi caute de lucru prin alte părţi. Liceul "Jean Bart” mai are doar câte două clase paralele. Una de real şi una cu profil tehnologic. Astăzi, în orăşelul semi-izolat, unde mai trăiesc vreo 4000 de oameni, o adolescentă îşi trimite în toate colţurile lumii lucrările. Nu cu vaporul, ci prin internet.

Mama Dianei s-a născut în Sulina. Şi-a întâlnit soţul, medic militar trecut în rezervă, când el a venit să-şi ocupe postul. Au plecat apoi în Argeş, în satul lui, însă femeia nu s-a putut acomoda, aşa că s-au întors pe Dunăre. La Crişan, la Chilia şi înapoi la Sulina. "Aici oamenii sunt primitori, dar sălbatici, nu se adaptează la civilizaţie. Femeile gravide refuzau să se interneze la Tulcea când li se apropia sorocul, aşa că năşteau cu moaşa în dispensar. Ca să nu le mai aud vaietele noaptea, îmi puneam perna în cap”, spune Violeta Lică.

Mama. Tata. Bunicul, căţelul. Şi Diana. Zâmbesc cu toţii din desenul înrămat de o pictoriţă care l-a văzut şi s-a îndrăgostit de el. Liniile trasate de copil, petele de culoare se aranjează într-un ritm care transmite bucuria. "O familie fericită”. Dianei i-a plăcut dintotdeauna să deseneze şi, la un moment dat, când avea şase ani, a avut noroc să o întâlnească pe pictoriţa Rodica Poiată, care a locuit o vreme în Sulina, şi să ia câteva lecţii de la ea. "Înainte îmi foloseam doar talentul, acum vreau să mă perfecţionez. Mă pregătesc acasă, îmi comand cărţi, caut tutoriale pe internet. Mă axez pe designul d