Am şi eu, ca toată lumea, preferinţele mele în materie de imposibilităţi. Mi se întâmplă uneori să-mi pun un gând în cap şi să nu-i pot face faţă deloc pe termen scurt. Şi mă nevoiesc abandonându-l din această neputere de moment. Însă unele sunt ceva mai încăpăţânate şi nu se lasă părăsite la poarta niciunei mănăstiri, metoc ori ba, cu porţi de lemn în închipuire.

Recunosc, sunt mai multe cuvinte şi expresii care grevează istoric-obsesiv ultimii 20 de ani, hai să-i privim cu rotunjime, dar una îmi ţintuieşte mintea încă de când eram copil. Sună aşa: Mi-e indiferent. Stai că-mi mai veni una din umăr: E problema ta. Asta, a doua, s-a născut cu forceps din fibră de sticlă, dat cu ojă roşu-pilot watch, după lecturi limonadice din pagini cretat-colorate, locuri unde psihologia devine un bun de larg consum şi un loc mereu comun.

Dar pe mine indiferenţa mă omoară. Parcă mă văd pe la 7-8 ani, stând pe un scaun în curte şi auzind, poate pentru prima dată, vorbele astea smulse din ea şi aruncate în el cu o furtună halterofilă care nu se potrivea deloc în formă: Mi-e indiferent. Fă ce vrei! Eu am tresărit, gândindu-mă c-o să-l otrăvească din ochii ăia verzi de atâta… indiferenţă. Acum îmi pare rău că ştiam deja atunci că indiferenţa ar trebui să fie cea mai străină şi mai imponderabilă neutralitate. Dacă mă luau de nouă, aş fi crezut că e o furie paroxistică şi aş fi rămas aşa până azi, cu senzaţia că sensurile dinlăuntrul meu sunt cele bune şi mustoase, iară cele din dicţionare sunt secundare, neuzuale şi… arhaice.

Dar mai există în familia asta de circari Nu mă interesează! şi Nu-mi pasă!, alte două volane puse, nu ştiu de ce, peste fustele-creion. Şi ele se urlă de obicei, dar se acuplează grav-marital cu mâini zburând pe lângă corp, cu greu ţinute în articulaţia umărului de cine ştie ce vrăjitorie cumsecade făcută de claviculele care nu-şi dau rosturile