Lipsa speranţei într-un viitor decent face ravagii în România de azi. Toată lumea se ocupă cu supravieţuirea.
Oamenii obişnuiţi, firmele, presa, până şi clasa politică trăiesc de pe o zi pe alta. Nu există nici măcar previziuni pe termen mediu, darămite pe termen lung.
Guvernul, deşi nu o spune „cu subiect şi predicat", şi-a făcut socotelile să ţină lucrurile sub un control strict până la alegerile parlamentare din toamnă. Ce-o mai fi după... vom trăi („bine") şi vom vedea!
Important pentru USL este să nu piardă alegerile. Indiferent cine ar fi fost în locul lor la guvernare ar fi gândit în aceeaşi cheie electorală. De altfel, am putut observa stratagema cu pricina şi la celelalte două cabinete care au sălăşluit la Palatul Victoria în cele patru luni scurse de la începutul anului.
Aşadar, „să li se dea la oameni", de unde de neunde, „înc-o sută la salariu", să stea liniştiţi la locurile lor şi să li se mai ducă niţel gustul de fiere pe care-l simt de ani buni. Cum spuneam, ce-o mai fi „după" e altă poveste.
Nu pare să preocupe în mod deosebit pe nimeni faptul că boala grea de care suferă România, de 22 de ani, este distrugerea sau îngroparea proiectelor începute de alţii. Din când în când, o mai spune cineva pe la vreo emisiune de ştiri, dar ideea trece nebăgată în seamă.
Tot ce au făcut „alţii" e prost gândit, nociv sau inutil. Tot ce facem „noi" e „cu viziune", bun şi folositor. Într-un final, se alege praful şi de ce au făcut „alţii" şi de ce facem „noi". Parcă suntem blestemaţi să nu putem duce nimic la bun sfârşit.
Nu ne-a fost dat să vedem în România ultimilor ani vreun nou premier care să anunţe că va continua câteva dintre proiectele predecesorului său de altă culoare politică. La noi, transferul de putere nu presupune, din nefericire, continuitate. Sau dacă se întâmplă, printr-o minune, ca vreo idee să fie prelu
