Cei care se grabesc sa proclame triumful stangii europene in urma alegerilor din Franta si Grecia compara doua situatii de necomparat. In Franta a castigat o stanga moderata, a carei problema principala este anacronismul, inadecvarea la sfidarile crizei globale si ale unei economii bazata pe eficienta, competitivitate si productivitate. In Grecia, votul a fost dominat de furie, deruta si resentiment politic. Stanga radicala franceza, frivola, voioasa si zgomotoasa, inspirata de Proudhon, Bakunin, Lenin, Trotski si Che Guevara, este totusi relativ marginala. Noul presedinte francez doreste, cel putin declarativ, stabilitate si cooperare cu Germania in cadrul UE. Sigur, impozitarile excesive, justificate de un egalitarism care s-a dovedit de atatea ori perdant, ridica numeroase semne de intrebare. Este ceea ce semnala saptamana trecuta “The Economist” cand publica o cover story cu titlul “The rather dangerous Monsieur Hollande”. Nu stiu cat va dura perioada de aparenta euforie din Franta. Perspectivele economice nu sunt prea trandafirii. Modul in care Hollande va gestiona relatia cu Angela Merkel va afecta decisiv sansele presedintiei sale, afirma expertii. Nu este de fapt o stare de gratie, ci mai degraba una de nemarturisita anxietate.
In Spania, exact aceeasi reactie de protest impotriva politicilor de austeritate a dus la infrangerea socialistilor lui Zapatero si venirea la putere a Partidului Popular. Ideologizarea acestor teme, discursul revansei colectiviste, nu serveste discutiei rationale si risca sa conduca la perpetuarea unor confuzii nascute din ignoranta si gandire deziderativa (wishful thinking). Confruntat cu o realitate inclementa, este de presupus ca presedintele ales Francois Hollande va renunta la unele din visele campaniei electorale. Este ceea ce a facut Mitterrand dupa “momentul rosu” din 1981. Sa nu uitam, emascularea Partidului Comunis
