Într-o ţară unde nu se întâmpla nimic, într-un oraş în care nu se întâmpla nimic şi mai ales într-o casă în care chiar că nimic deosebit nu se petrecea vreodată, o fetiţă îşi trăieşte ultimele ore ale copilăriei. Aceasta este premisa superbului spectacol al lui Radu Afrim intitulat „Fetiţa din bolul peştelui auriu", pe un text al lui Morris Panych, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara.
Fetiţa, Iris, este conştientă de faptul că orele copilăriei ei sunt numărate fiindcă mama îi spusese că atunci când începi să simţi nefericirea deja în tine înmugureşte adultul. Fiind un copil conştiincios care consemnează tot ce se întâmplă în jurnalul ei, Iris nu vrea să piardă nici una dintre orele de copilărie rămase aşa că nici la şcoală nu se mai duce pentru a-şi analiza cu maximă atenţie ieşirea din crisalidă. Luându-şi liber de la şcoala catolică, fetiţa descoperă cu surprindere că în casa ei, în familia ei destul de anostă altfel se întâmplau în realitate destul de multe lucruri.
În primul rând, minunata ei mamă (OlgaTorok) era mereu cu bagajele făcute şi pe picior de plecare, dar, mai mult din laşitate, se împiedica la propriu în faţa uşii invocând apoi ca scuză a nepărăsirii familiei o luxaţie la mână, apoi tatăl ei (Alex Halka) o veghea nespus de trist pe mama cea nefericită, timp în care chiriaşa lor, transexuala tanti Rose (Rareş Hontzu), îşi vedea de programul obişnuit venind în fiecare seară beată mangă de la Clubul Veteranilor, unde sărbătorea, deşi trecuseră aproape două decenii de la sfârşitul războiului, Ziua Eliberării Europei. Pentru ca întreaga lume să fie complet dată peste cap, abulica mamă aruncă din neatenţie la toaletă peştişorul auriu al Irisei, unicul garant al ordinii cosmice. Erau nebunii ani 60, cu rochii viu colorate, cu pantaloni evazaţi, flower-power, baby-boom, muzică vioaie pe discuri de vinil şi cu Uniunea Sov
