Ca să facem un pic de filozofie de colțu’ străzii: eu cred că noul premier Victor Ponta pornește la drum cu un complex latent legat de relația cu părintele său politic, Adrian Năstase. Dar mai întâi un scurt preambul despre instituția demisiei de onoare.

Demisia de onoare e un instrument luat în derâdere de mulți politicieni băștinași deși reprezintă o scurtătură excelentă pe care puțini au avut inspirația s-o mânuiască așa cum trebuie. Demisia “de onoare” face exact ce zice sintagma, adică oferă o retragere onorabilă din scenă eliberând o anumită tensiune acumulată. Mai important, prin acest act demisionarul evită elegant umilințele ce sigur vor urma în cazul continuării în funcție.

Însă acest tip de retragere onorabilă, temporară sau nu, e privită cu dispreț de politicienii români care nu au inteligența sau sofisticarea pentru a utiliza un astfel de instrument, în principiu fiindcă nu au un plan pe termen lung. La noi “merge și-așa”, se vrea totul acum, carpe diem și “după noi potopul!”. Ce-i drept, nu ajută nici standardele de genunchiul broaștei ale electoratului autohton. Dar nici oferta politică nu îmbie publicul și uite-așa ne învârtim în același cerc vicios.

Cel mai elocvent exemplu este cazul Severin, sau Sever Out! cum zicea un meme în perioada scandalului respectiv. Omul a refuzat să demisioneze din fotoliul de europarlamentar deși alți trei colegi din alte țări au făcut asta imediat ce au fost prinși cu mâța-n sac în acel reportaj despre lobby. A suportat cu stoicism toate umilințele și a pus Parlamentul European în poziția penibilă de a reacționa. Penibil pentru că politica europeană e în altă etapă pe scara evoluției, când astfel de auto-sancțiuni sunt subînțelese. Fiecare politician prins în ofsaid își face singur harakiri pentru binele patriei dar mai ales al partidului său și astfel nu mai trebuie nicio execuție ofici