Un sistem de vot care să întrunească toate criteriile electorale este imposibil prin definiţie: unele se exclud pe altele. Există doar compromisuri deştepte, iar cel folosit în România la ultimele alegeri s-a întâmplat să fie cel mai bun posibil? Dovada că e cel mai bun posibil? Păi iată, tocmai l-au “îmbunătăţit” cu unul mai prost!
Sigur, şi sistemul acesta avea nişte dezavantaje, însă se adunau toate la ei. E un dezavantaj să ai cele mai multe voturi şi totuşi să nu ajungi în Parlament? Pentru candidat sigur este. Pentru alegător mai puţin.
Acesta a fost punctul aparent vulnerabil al sistemului de acum. De fapt, este un punct forte. Să explicăm:
În primul rând, nu e deloc ieşit din comun. De exemplu, este corect să iei cel mai mare punctaj la examenul auto teoretic şi totuşi să nu primeşti permisul. Evident, răspunsul este că nu-ţi foloseşte la nimic nota maximă la “sală” dacă n-ai luat “traseul”. Exemplele de examene duble sunt nenumărate.
Exact asta a introdus “sistemul uninominal cu compensare”, care se foloseşte acum. Un examen dublu. Nu te mai baţi doar cu rivalii de la alte partide, te baţi şi cu colegii de la acelaşi partid. Este uşor de probat în practică. Aproape toţi cei care au ratat parlamentul de pe locul I au avut cele mai mici scoruri din judeţ faţă de candidaţii din acelaşi partid. Aproape toţi cei care au intrat de pe locul trei au avut procentele cele mai mari în interiorul propriului partid.
Modelul general al perdantului de pe locul I este nesuferitul care s-a lipit de un partid mare, şi căruia i-a irosit voturi. Invers, ca să câştigi de pe locul trei trebuie să fii mai bun decât media unui partid mic.
Asta i-a înnebunit pe politruci. Se obişnuiseră cu ideea că îşi primesc procentele în funcţie de “toanele prostimii”, dar măcar mai departe ştiau o aritmetică simplă: Atât la sută înseamnă atâtea “locuri eligibil
