Da, așa e, întotdeauna ajungem în locul unde sîntem așteptați, am aflat asta încă dinainte ca acea călătorie din 1551 a elefantului Solomon, rebotezat Soliman, să își fi început, cîteva secole mai tîrziu, alunecarea prin fața ochilor noștri. La José Saramago am ajuns tîrziu, habar n-am dacă am fost sau nu așteptat, și nici nu contează, și cine m-ar fi putut aștepta cu Eseu despre orbire în brațe sau cu Toate numele tatuată pe brațe, sau cu Evanghelia după Iisus Christos învelită într-un ziar, în fața unei biserici ortodoxe?! Nimeni, cel mai probabil. De fapt, toate aceste cuvinte ar trebui puse la foc la mic și topite într-o pastă pe care ce bine ar fi să o putem turna în formele luxuriante ale unei cronici de film, un film în care îl vedem pe Saramago însuși alături de mai tînăra iubită a lui, Pilar del Rio. Dacă despre acest film s-ar fi întîmplat să scrie un fan al lui Mihail Sadoveanu, să zicem, sau al lui Dan Puric, totul ar fi fost mult mai simplu, iar cronica ar fi fost una, desigur, obiectivă. Întîmplarea, care numai întîmplare nu e, face ca José Saramago să fie unul dintre scriitorii mei preferați, și există riscul ca aceste rînduri să fie un fel de eseu despre privire, despre privirea cu care am văzut filmul lui Miguel Gonçalves Mendes.
DE ACELASI AUTOR Lecția de detecție (despre minciună) "Chestionarul lui Proust"Nu pot să scriu fără să exagerez, nu pot să exagerez fără să spun adevărul, nu pot să spun adevărul fără să fac apel la ficțiune: văzîndu-l pe Saramago în acest film a fost ca și cum i-aș fi văzut pe Musaios și Milarepa zburînd, pe ei personal, nu pe niște cascadori mistici de secol 21, sau pe Orfeu și Euridice ținîndu-se de mînă pe malul unui lac învecinat cu Infernul, sau pe Pitagora salutînd Soarele la răsărit, dîndu-și apoi mantia la o parte și arătîndu-i lui Abaris genunchiul său de aur sau, după alte surse, coapsa de aur, și așa m
