Din finala Europa League de miercuri speră toată lumea să se aleagă în cele din urmă cu ceva. Pentru conducerea FRF, care în anii de domnie peste fotbalul românesc şi mafia asociată acestuia a reuşit să reducă aproape de zero performanţele naţionalei şi pe ale echipelor autohtone, a fost o bună ocazie să se umanizeze în ochii publicului, pozându-se cu fanii fotbalului şi cu trofeul adus la Bucureşti.

Şi finanţatorii cluburilor profită pentru a se "rebrandui", emiţând, în pauzele cunoscutelor exhibiţionisme, pretenţia fără perdea cum că ar fi reuşit să facă lumea fotbalului românesc una frecventabilă, dovada fiind, nu-i aşa?, palpabilă: finala Europa League se joacă la noi, nu la alţii, ar zice becalienii balonului rotund.

Era de aşteptat să se întâmple asta, în condiţiile în care cele două categorii mari de dribleuri ai eticii sănătoase în afaceri şi în sport, iar pe alocuri chiar ai legii, nu aveau cum să rateze o mană cerească, din punct de vedere al marketingului, picată fix în portbagajul limuzinei.

Într-o ţară ca România, ocolită timp îndelungat de evenimente internaţionale majore, era totodată de aşteptat ca din finala Europa League să se facă un tărăboi asurzitor şi pe alte planuri, de la bătaia privaţilor pe afluxul nesperat (dar modest pentru o capitală) de turişti străini, la o mobilizare zeloasă a autorităţilor locale pentru gestionarea nemaiîntâlnitului regal.

Am sperat însă ca, oricât de excitate ar fi în aceste zile simţurile celor aflaţi la cârma Bucureştilor, zelul să nu fie şi convertit în dispreţ şi prostie. Era însă inevitabil.

Pentru că este campanie electorală (astfel că primarul general în exerciţiu are un motiv în plus şi personal pentru ca totul să decurgă lin), apoi pentru că meciul dintre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao a căpătat la Bucureşti proporţiile unei producţii-gigant şi, nu în cele din urmă, pentru