În conformitate deloc fericită cu art. 91, cap. II din Constituţie privind prerogativele monopoliste ale preşedintelui în exerciţiu, politica externă a României este de opt ani (2004-2012) prizoniera unui politician avid de putere, cu porniri totalitare, dedicat răului public, păgubos şi incapabil să promoveze interesul naţional.

Instrumentul ei, diplomaţia română modernă, clădită de un secol şi jumătate pe descifrarea acestui interes, pe înţelepciune şi relaţii personale cu parteneri de cursă lungă, în primul rând din Europa, dar şi din alte părţi, a fost abandonat. Ministerul de Externe este o zonă calamitată, iar pagubele provocate în interior de proasta administrare a relaţiilor cu exteriorul sunt copleşitoare, în toate direcţiile, în social, în economic, în dezvoltare, turism, educaţie, imagine de ţară etc. Apropiatul summit NATO de la Chicago (20-21 mai) oferă Guvernului Victor Ponta oportunitatea unică să pornească grabnic confruntarea decisivă cu preşedintele, pentru repunerea în drepturi a politicii externe tradiţionale româneşti şi a postulatelor sale omologate în timp...

La Chicago, NATO, aşa cum o ştim de 63 de ani, o structură primară Europa – SUA şi abia recent un instrument pentru rezolvarea unor probleme globaliste, trebuie să se reinventeze sau să dispară. Să se schimbe radical, după cum ar dori preşedintele Obama să se întâmple spre mândria oraşului său natal, sau, după cum cred unii la Londra şi în alte părţi, să renunţe la ambiţii globaliste şi, după pierderea legitimităţii în Afganistan, să se întoarcă spăşită acasă, în Europa, şi să aibă grijă de locul unde a venit pe lume; sau, în sfârşit, să se prăbuşească la prima mică zgâlţâială, după cum crede ministrul polonez Sikorski, al Afacerilor Externe.

Agenda summitului vizează însăşi stâlpii de rezistenţă a organizaţiei, este complexă şi foarte dificil de realizat, în cond