Mai sunt 12 zile până la maratonul de la Copenhaga. Îmi propun să scot un timp de cel puţin 3h 39' şi am o şansă, dar o cursă de 42 de kilometri are şi multe necunoscute.

Da, mâine e finala Europa League la Bucureşti şi voi fi în tribune, mai precis într-una din peluze, dar nu despre marele eveniment mi-am propus să scriu, ci despre faptul că peste 12 zile voi alerga maratonul de la Copenhaga, a noua cursă de 42 de kilometri pe care sper s-o duc la bun sfârşit.

Mă antrenez din decembrie şi am reuşit s-o fac fără să mă accidentez. Mi-am modificat programul de antrenament şi în loc de şase sesiuni pe săptămână am coborât la cinci. Am redus un pic volumul de kilometri parcurşi într-o săptămână, dar am evitat accidentările. Cred că e primul sezon în care-mi duc pregătirea până la capăt fără să-mi cedeze organismul. Am făcut şase curse de 30 de kilometri, şase de 24. Un punct negativ e faptul că n-am reuşit nicio cursă de 36. Era programată cu trei săptămâni înainte de start, dar a fost foarte cald şi m-am oprit după 30 ca să nu mă deshidratez.

La Copenhaga mi-am propus să cobor sub 3h 40', recordul personal fiind de 3h 42'. Am o şansă cu condiţia să nu fie foarte cald în ziua cursei. Se pare că am noroc, prognozele indică o temperatură de 12 grade Celsius.

Aştept cu nerăbdare cursa deşi, de fiecare dată, maratonul are acest prost obicei de a mă surprinde. E o cursă lungă în care toate rotiţele organismului trebuie să fie setate fin şi să funcţioneze fără erori.

Ştiu că o să-mi fie greu, mai ales pe la kilometrul 35, ştiu că o să încerc să ţin ritmul, dar o să încep să pierd secunde. Ştiu că la un moment dat mă voi uita la cronometru şi nu voi mai înţelege cifrele, nedorindu-mi decât ca acel calvar să ia sfârşit. Dar mai ştiu că, dacă voi reuşi să trec linia de sosire, voi fi fericit, o fericire preţioasă, apăsătoare, sărată, epuizantă, pe ca