Tocmai am scăpat de calvarul înmatriculării. Am cheltuit 612 euro, 15 ore şi vreo 200.000 de neuroni. Asta pentru că trăiesc în România. Dacă aş fi trăit în Germania, de pildă, cheltuiam circa 100 de euro, 10 minute şi zero neuroni, pentru aceeaşi procedură.

Cu aproximativ o lună în urmă, mi-am vândut maşina, fiindcă am nevoie de bani. Am obţinut 2.000 de euro. Am constatat că, totuşi, fără maşină e mult prea greu. Pe urmă am văzut un anunţ care mi-a atras atenţia – o maşinuţă nemţească, neînmatriculată, dar în condiţie ok. Preţ de strigare 850 de euro. Taxa de poluare foarte mică - 300 de euro. Mi-am făcut socoteala că pot negocia la 700 de euro preţul maşinii şi apoi, adăugând taxa de primă înmatriculare, tot rămân cu 1.000 de euro.

Câtă naivitate! Am cumpărat, e drept, maşina cu 700 de euro. Mai bine n-o făceam. Nu pentru că maşina are unele hibe (care maşină, la preţul ăsta, nu le are?!). Ci pentru ceea ce a urmat.

Taxa de poluare este doar o parte a problemei cu care se confruntă românul cu posibilităţi limitate, care nu îşi permite o maşină nouă. Statul român a avut grijă să ţeasă un sistem sinistru de descurajare a achiziţiilor de maşini second-hand. Spre profitul producătorilor şi importatorilor de maşini, pe de o parte şi spre al unora dintre funcţionarii care intervin pe lanţul înmatriculării, pe de altă parte.

Dar să developez filmul procesului de înmatriculare.

Primul pas este autentificarea maşinii la Registrul Auto Român (RAR)

Teoretic, suni la RAR să te programezi; programarea se face pentru a doua zi sau pentru următoarea; te duci având la tine actele maşinii (contractul de vânzare-cumpărare sau alt act de proprietate, certificatul de înmatriculare) şi actul de identitate; se verifică autenticitatea seriilor înscrise pe maşină şi în certificatul de înmatriculare, se face o inspecţie tehnică şi estetică sumară,