Victoria lui Hollande este în primul rând o victorie a stângii franceze şi abia în al doilea rând aceea a unei personalităţi.

La finalul unei prime reprize de cinci ani, electoratul francez i-a arătat cartonaşul roşu preşedintelui Sarkozy. François Hol­lande a obţinut 51,6% din voturi, de­venind astfel al şaptelea pre­şedinte francez din 1958 până azi şi al doilea de stânga, după François Mit­terrand. Majoritatea care l-a votat pe candidatul par­ti­dului socialist a dorit ast­fel prelungirea dreptului de a spera că modelul său so­cial este viabil, că restul Eu­ropei o va imita şi că lumea nu o va mai obliga să se schimbe. Păstrarea iluziilor nu va dura mult timp, dar aceasta a fost voinţa in­dig­naţilor de toate nuanţele care s-au făcut auziţi pe 22 aprilie şi 6 mai 2012. Mulţi ani de acum înainte, vor fi cercetate cauzele acestei revolte electorale care, ca orice revoltă, are un fond iraţional. Unii vor arăta cu cifre că dificultăţile social-eco­no­mice, începând cu şomajul şi terminând cu atmosfera din multe cartiere mărginaşe ale marilor oraşe, făceau realegerea prac­tic imposibilă. Alţii consideră că marea eroare a preşedintelui-candidat a fost aceea de a se fi concentrat prea mult pe elec­toratul sedus de discursul antiimi­gra­ţie al Frontului Naţional, pierzând astfel o parte a electoratului de centru. Un păcat capital pare să fi fost amestecul vieţii pri­vate cu cea publică, combinată cu prea vi­zibila voluptate a exerciţiului puterii, toate acestea fiind subliniate de o presă care de cinci ani face din atacarea pre­şe­din­telui principalul său argument de mar­keting.

Victoria lui Hollande este în primul rând o victorie a stângii franceze şi abia în al doilea rând aceea a unei personalităţi. Hollande a beneficiat de o conjunctură fa­vorabilă atât pentru a câştiga alegerile pri­mare de la nivelul socialiştilor, datorită re­tragerii lui Dominiq