O întrebare pe care mi-am pus-o frecvent în timp ce citeam cel mai nou volum al lui Dan Coman are în vedere genul literar căruia îi aparţine: roman? poem? altceva? Ştiu prea bine ce puţin relevantă literar e oţioasa chestiune a încadrării generice. Totuşi, cel puţin aici, problema nu merită bagatelizată, ea indicând cheia cea mai potrivită în care s-ar cuveni să citim cartea. În Irezistibil (2010), confesiune romanescă a unui poet autocentrat până la emfază, lucrurile erau clare, cu precizarea că ipostaza de romancier nu l-a favorizat deloc pe acest poet de vârf al promoţiei douămiiste. Dimpotrivă. Alta e situaţia în Parohia, unde naraţiunea având în centru un antierou perfect se descompune în secvenţe mai ample sau mai scurte, ce trimit, oarecum, la hiperrealismul poematic al prozei germane postavangardiste - un straniu hibrid „monografic“, cu ecouri din Gellu Naum şi Ioan Es. Pop.
La urma urmei, de la suprarealişti încoace, dacă nu chiar de la romantici, multe romane se lasă lesne citite ca poeme şi viceversa, iar de la un poet autentic te aştepţi să fie poet şi-n roman... În cazul de faţă, un roman de „dragoste în vremea holerei“, desfăşurat într-o parohie rurală bistriţeană de la finele anilor ’80. Din loc în loc, printre capitolele fără titluri ce alcătuiesc „filmul“ cărţii, apar decupaje eliptice intitulate după lunile anului (şi din care lipseşte, semnificativ, primăvara). O mostră concludentă găsim chiar în vara care deschide, enigmatic, volumul: „Şchioapa naibii, şuiera mama printre dinţi când treceam/pe lângă ea, să intru în casă./Şchioapa naibii./Tocmai împlinisem 30 de ani./Nu spusesem încă nimănui, dar pregătirile erau în toi:/ajunsesem s-o chem pe Ninia tocmai până la gard, stre-/curându-i repede printre scânduri/pietricele rotunde şi mici bucheţele de trifoi./Reuşeam să-i spun chiar şi câteva vorbe până apărea/mama şi-o alunga
