Care sînt şansele ca orice profesor din România pe care îl faci ministru să se dovedească un plagiator? Răspuns: mari. Ba chiar în creştere, dat fiind că noile exigenţe introduse în educaţie au dus la impunerea unor standarde inadecvate multor impostori cu patalama de profesor în România. Ce au reuşit echipa David-Miclea-Funeriu cu revistele lor ISI şi altele este să oblige pe toţi mediocrii şi submediocrii din educaţia superioară, care sînt majoritatea în multe discipline, cvasiunanimitatea în unele şi minoritatea în altele, mai selecte să treacă pe scară şi mai largă la comportamente fraudulente ca să facă faţă. Pe vremea mea era normal că noi, tinerii, să scriem lucrările profesorilor noştri care le semnau. Unul din profesorii mei m-a pus să traduc o lucrare despre alcoolism (numai eu ştiam englezeşte rezonabil din catedră în acel moment), care era de o găunoşenie maximă (alcoolismul nu e e bun), plagiat semnat de el, ca şef de catedră cu şeful încă unei catedre, şi pe care i-a trecut în plus şi pe omul nr. 2, 3 şi 4 fiindcă şi aceia îl treceau pe lucrările lor. Mi-am spus că eu nu o să fac niciodată aşa când o să fiu mare şi am trecut în extrema cealaltă, am semnat pentru încurajare pe lucrările mele oameni foarte tineri dintre colaboratorii mei, deşi nu e vreuna să nu fi fost scrisă de mine integral, cu ajutor de la ei doar la documentare. Am făcut bine? În acest fel mulţi oameni tineri au o lucrare ISI, dar numai urmărind, în timp, dacă reuşesc pe cont propriu să o scrie şi pe a doua ne putem da seama dacă a servit la ceva. Cert nu a servit la a-I convinge că generozitatea intelectuală e un model demn de urmat: văd în multe forme un comportament de un egoism extrem al unei generaţii care consideră că i se cuvine să primească, dar în materie de dat caută reciprocitatea, acest blestem al societăţilor clientelare, nu altruismul. S-a creat la noi o generaţie foarte