Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod. De la altele, aştept provocări pentru că ştiu cît de multe lucruri spectaculoase zac în ele şi aşteaptă să fie surprinse, fie şi în acest fel sau tocmai în acest fel. În fine, există în biblioteca mea o carte pe care o parcurg de cînd o am în acest mod. Este Nocturnal de Marin Tarangul. Nu am citit-o niciodată sistematic, pagină cu pagină, de la prima la ultima. De doi ani o tot deschid întîmplător, citesc un fragment sau două din ea şi apoi o aşez la locul ei. După un timp, revin şi fac acelaşi lucru. Cu nici o carte nu am mai făcut aşa şi nu am răspuns la întrebările „de ce tocmai acum?“ şi „de ce tocmai cu ea?“. Cu ani în urmă, Nicolae Manolescu a scris un text splendid, intitulat „Şi cărţile au suflet“, în care povestea cum se ascund sau se arată cărţile în bibliotecă după voinţa lor, adesea necorelată cu nevoia celui care le caută. Mă gîndesc că şi această carte are sufletul ei şi mi se dă numai aşa, în fragmente, sub condiţia revenirii. Dar despre altceva vreau să vorbesc acum.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceAm dat deunăzi de următorul fragment în Nocturnal: „Prin anii ’80, cei care cereau refugiu în Franţa trebuiau să ajungă la un turn aflat la marginea Parisului, aşezat între mai multe artere. Deşi îl vedeai de departe, nu era uşor să ajungi la acest turn. Am dat acolo, prin bazarul de origini ale refugiaţilor veniţi din toate colţurile lumii, peste o femeie din Madagascar care căuta în zadar o explicaţie ca s-o dezmeticească. I se spusese la Oficiu să se prezinte data viitoare la camera X din acelaşi turn. Femeia înţelegea franţuzeşte, dar era speria