Luni, 7 Mai a intrat “în pâine” cel de-al 63-lea guvern al României din cei peste 150 de ani de viaţă mai mult sau mai puţin democratică dar parlamentară. Victor Ponta este cel de-al zecelea premier psotrevoluţionar.
Cabinetul validat Luni la Cotroceni nu este – aşa cum sunt tentaţi unii să creadă – primul care nu rezultă dintr-o rundă de alegeri. Nici guvernele conduse de Roman (1), Stolojan, Vasile, Isărescu, Boc (2) şi Ungureanu n-au fost expresia configuraţiei rezultate la urne. Guverne “legitime” sunt doar cele conduse de Roman (2), Văcăroiu, Ciorbea, Năstase, Tăriceanu şi Boc (1). Actualul cabinet este, însă, singurul rezultat dintr-o moţiune de cenzură, prin care întregul cabinet este destituit de voinţa majorităţii parlamentare.
Vom avea, desigur, prilejul să tot vorbim despre “guvernul României condus de Victor Ponta” vreme de şase luni de-acum înainte şi să-i luăm pulsul pentru a vedea unde se plasează pe scara valorică. Va fi însă, cu siguranţă, greu să se plaseze sub ultimele trei formule de Executiv în care au dominat copios amatorismul şi inconsistenţa. Şi asta pentru că în formula rezultată din negocierea efectuată de cele două entităţi care compun USL-ul este una în care experienţa celor care au mai îndeplinit funcţii ministeriale – Ponta şi Orban (în guvernul Boc), Georgescu (în guvernul Văcăroiu), Câmpeanu şi Silaghi (în guvernul Tăriceanu), Rus şi Nica (în guvernul Năstase) şi Marga (în guvernul Ciorbea/Vasile/Isărescu) se îmbină cu aptitudini evidente în cazul majorităţii celorlalţi.
Nu vrea să cad în păcatul idealizării fără argumente, dar este limpede, de la prima vedere, că contextul în care s-a format acest guvern a fost impus mai puţin de clientelismul de partid (element dominant în formulele Boc şi Ungureanu) şi mai mult de necesitatea ieşirii la un liman general favorabil formaţiunilor componente la momentul alegerilor par
