- între libertatea sălbatică şi decenţa binelui comun -

Dacă mergem la Roma şi vrem să aflăm cum trăiau romanii, vizităm forumurile şi băile publice. Spaţiul public al oraşelor e cel care ne reprezintă uneori mult timp după dispariţia noastră ca societate. E un indicator excelent al modului în care un oraş ştie să se autoregleze şi administreze; e materializarea relaţiei oraşului cu ideea de bine public şi una dintre temele esenţiale ale urbanismului. Iar urbanismul nu e altceva, în mediul construit, decît instrumentul de echilibrare a libertăţii individuale cu binele comun (Gemeinwohl, în germană, sau common welfare, în engleză).

Libertatea pozitivă şi cea negativă (în sensul dat de Sir Isaiah Berlin) îşi găsesc echilibrul într-un urbanism înţelept. Cît am voie să construiesc pe terenul meu fără să ating drepturile vecinului? Cum contribui sau nu, prin aceasta, la imaginea străzii? În această ecuaţie transpare imediat disputa clasică, dintre liberali şi socialişti, despre libertate individuală şi bine comun. În acest sens, Viena şi Bucureştii de astăzi par să fie două exemple opuse şi absolut ireconciliabile. Dacă Viena reprezintă un urbanism bine temperat, Bucureştii sînt un exemplu de „balcanism american“, de urbanism sălbatic. Spaţiul public al Vienei e unul în care valorile colective şi libertatea individuală se află într-o balanţă agreabilă. Se pune accent pe social şi, implicit, pe responsabilitate colectivă. Spaţiul public e definit de societate, mai ales prin reprezentanţii ei din administraţia oraşului. Importanţa comerţului şi a investiţiilor private e desigur esenţială, dar interesele mai degrabă efemere ale investitorului sînt subordonate indiscutabil valorilor oarecum perene ale comunităţii.

Un spaţiu public tipic vienez este strada comercială din cartierul istoric, de exemplu Graben sau Kärntner Strasse. Spaţiul „public“ bucureştean