Ori de câte ori vine vorba de Teleorman, judeţul în care m-am născut, şi de Iaşi, oraşul în care mi-am petrecut anii studenţiei, simt cum inima începe să-mi bată mai tare. Aşa o apucă pe ea damblaua! Şi aşa se explică de ce despre teleormăneni şi ieşeni am, în general, numai lucruri bune de spus. Când se întâmplă altfel, aşa cum s-a întâmplat anul acesta, în ianuarie, imediat după instalarea ieşeanului Mihai Răzvan Ungureanu în fruntea guvernului, mă cam înţeapă un pic în dreptul sufletului. Noul premier de atunci era absolvent, şi încă unul strălucit, al universităţii pe care o absolvisem şi eu. Nu mi-a fost deloc uşor să-l tăvălesc prin cerneală, deşi mai potrivit ar fi fost prin zăpadă, căci de la ea a plecat totul. Mai apoi zăpada s-a topit, iar câteva săptâmâni mai târziu s-a topit şi guvernul de lapte, poate chiar de papă lapte, nu ştiu foarte precis, condus de bravul intelectual de la Iaşi. M-am gândit că Mihai Răzvan Ungureanu a înţeles că se lăsase cu prea multă uşurinţă păcălit, jucând un rol ce nu prea i se potrivea, dar, iată, soarta fusese îngăduitoare cu el, oferindu-i, cu preţul amărăciunii, ce-i drept, posibilitatea de a-şi redobândi statutul academic, vremelnic pierdut. În mod normal, ar fi trebuit să-mi fie milă de el, dar nu mi-a fost taman din motivul de mai sus. Omul pierduse pariul cu politica, dar se regâştigase pe sine însuşi, în beneficiul tuturor, ceea ce nu era cazul când umbla tavestit în guvernant portocaliu! Şi, dintr-odată, s-a năruit totul! În mine, vreau să zic. Nimic din ceea ce crezusem despre MRU nu era adevărat! Chiar se cădea să-mi fie milă de el, şi mi-a fost! Mai cu seamă în clipele cînd a azvârlit de pe scenă cuvintele acelea atât de uscate! Dumnezeule, dar ce uscate erau, nu mai rămăseseră strop de miez şi picătură de sevă în ele, zburau peste capetele celor din sală ca nişte aşchii jalnice desprinse cu securea, poate chiar c