Administraţia locală românească se află sub semnul nefast al personalizării excesive. După ce, odată cu alegerile locale din februarie 1992, primarii au început să fie aleşi direct de către „cetăţeni“, administraţia locală s-a dezinstituţionalizat rapid. Or, cum în România şi fără acest mecanism instituţionalizarea politică fusese dificilă, situaţia administraţiei publice nu a făcut decît să se înrăutăţească. Opţiunea pentru alegerea directă a primarilor, iar din 2008 şi a preşedinţilor consiliilor judeţene, a creat condiţii pentru personalizarea vieţii politice locale.
De unde această obsesie a alegerii directe? Căci în ţări cu tradiţia scrutinului majoritar, primarii nu sînt aleşi direct. În Anglia, spre exemplu, doar cîteva municipalităţi îşi aleg primarul prin vot direct, iar odată cu alegerile municipale parţiale de pe 3 mai 2012 s-au organizat şi cîteva referendumuri pentru alegerea directă a primarilor (la Birmingham, Bristol, Leeds, Manchester, Nottingham şi în alte cîteva oraşe) şi unul pentru renunţarea la această „inovaţie“ (Doncaster). Iar în Franţa, primarii şi preşedinţii de consilii (generale sau regionale) sînt aleşi de către consiliile respective, păstrînd astfel la nivel local o corespondenţă cu situaţia de la nivel naţional, unde parlamentul, ca reprezentant al voinţei naţionale, investeşte prim-ministrul.
La noi, în condiţiile în care după iunie 2008 şi preşedinţii consiliilor judeţene sînt aleşi direct, iar de anul acesta sistemul pentru alegerea primarilor este majoritar într-un singur tur, aleşii, considerîndu-se legitimaţi prin votul direct, şi-au întărit puterea şi au instituit autentice autonomii feudale. Iar schimbarea sistemului electoral a fost mijlocul prin care şi-au asigurat continuitatea fără prea mari riscuri. Efectul pervers al acestei mutaţii a fost sacrificarea politicilor naţionale, şi aşa firave, pe altarul intere
