Cele două finaliste se ştiu prea bine, astfel că vor fi preocupate să nu greşească.
Finală. Meci unic. Trofeul pe masă, la 10 metri de linia de margine. 90 de minute pînă la glorie sau pînă la lacrimi. "Finalele nu se joacă, se cîştigă", spune Mourinho. "Cei ce ajung în finale sînt mari, cei ce le cîştigă devin eterni", spune Guardiola.
Să-i credem, ştiu ce zic. De cele mai multe ori, finalele sînt mai puţin spectaculoase decît meciurile obişnuite. Şi asta pentru că marja de eroare e foarte mică, iar protagoniştii sînt mai preocupaţi să nu greşească decît să încerce.
O finală între două echipe din aceeaşi ţară e chiar mai specială, din acest punct de vedere. Jucătorii se ştiu, antrenorii se ştiu, fiecare echipă ştie aproape totul despre cealaltă. Să încercăm să descifrăm împreună ce înseamnă Atletico şi Athletic.
ATLETICO MADRID
Părţile bune.
1. Tranziţia ofensivă. Echipa lui Simeone străluceşte la acest aspect. Apărare agresivă, presing sus, recuperări, respingeri din fazele fixe. Apoi viteză, pase rapide, pe spaţiile lăsate libere de adversar. Totul cu un unic obiectiv: tranziţia pozitivă. Cu Falcao ca principal finalizator în careul advers.
Contra lui Bilbao, acest aspect poate fi decisiv. Echipa lui Bielsa iubeşte mingea, iubeşte pasele şi duce mulţi jucători în zona de atac. Consecinţa unei erori, provocată sau neprovocată, ar fi contraatacul. Ceea ce înseamnă obligaţia jucătorilor basci de a se replia de urgenţă către poarta lui Iraizoz. Iar cînd alergi către propria poartă, precizia nu mai e aceeaşi, spaţiile se deschid, iar asta pentru tehnicul Diego, rapizii Adrian şi Arda Turan ori finalizatorul Radamel ar fi un cadou imens.
2. Adrian Lopez. Paradoxal, nu Radamel Falcao e jucătorul determinant. Adrian este, păstrînd proporţiile, Cristiano Ronaldo al lui Atleti. Viteză, forţă, calitate, precizie, dincolo de talen