Graduală, nu substanţială. Cam aceasta ar fi diferenţa dintre dependenţa de plăcere sexuală de care suferă personajul „Brandon“ (Michael Fassbender) din filmul Shame (2011) şi cea a unui număr încă nebănuit de oameni ai lumii noastre. Este o concluzie care ar putea fie să îndulcească „diagnosticul“ pus personajului din film (ar fi, nu-i aşa, doar o variantă uşor excentrică a unui comportament calificat ca „normal“ de către „sexologi“), fie să arunce un întuneric greu asupra societăţii actuale: personajul ar reprezenta o figură emblematică a unei degradări generalizate.

Aleg a doua variantă. Căci Brandon este, de fapt, moştenitorul anului emblematic 1968. Prin frămîntările sale, prin zbuciumul interior abia îngropat de propria-i conştiinţă, se aude scîncetul unei întregi civilizaţii distruse de revoluţia sexuală. Eliberarea individului a sfîrşit în cea mai cumplită sclavie, elanul prometeic e încheiat în degradarea persoanei umane, iar exaltarea nihilistă a erosului a dus la răcirea iubirii dintre oameni.

Filmul: Brandon este un om cu o carieră de succes şi un apartament într-o zonă selectă a New York-ului. Nimic neobişnuit; ba chiar totul are o valoare tipologică. Avem şedinţele de la birou, ieşiri cu prietenii de la muncă, mîncare chinezească seara, în faţa laptopului. Nimic neobişnuit: adulterul ocazional al şefului, eternele glume despre femei, discuţii despre „inutilitatea căsătoriei“, inima împietrită faţă de suferinţa celor din jur, înstrăinarea faţă de membrii familiei. Iar la adăpostul întunericului, ruşinea: căutarea frenetică a plăcerii sexuale şi găsirea acesteia în mai multe feluri – fie în singurătate, fie după un flirt întîmplător, fie în compania unei prostituate. Cu o singură excepţie notabilă – într-o relaţie ce poate deveni stabilă.

Problema acestui om apare ca efect al golului spiritual, dar şi ca factor ce acutizează acest gol.