Anca Androne, despre filmul "Visul lui Adalbert", în care deţine un rol important, producţiile americane şi franceze în care a jucat, luxul de a face teatru în România şi întâlnirea cu Charles Aznavour
● Jurnalul Naţional: "Visul lui Adalbert", în care o interpretezi pe Tatiana, a avut premiera zilele trecute, la Bucureşti, şi proiecţii, în week-end, la Cluj şi Iaşi. Cum a fost primit filmul?
● Anca Androne: Părerile sunt împărţite. Unii spun că e incredibil cât de bine a reuşit regizorul să surprindă perioada, alţii că nu mai vor să vadă filme din perioada aia, comunistă. Poate publicul român nu e educat să observe curajul structurii acestui film. Asta pentru că vede foarte mult film american, şi nu european, iranian, argentinian, şi raportează absolut toată cinematografia română la cea americană, ceea ce e o aberaţie. Gabriel (n.n. Gabriel Achim, regizorul filmului) şi-a asumat o structură personală şi, din punctul de vedere al unui debutant, ăsta e un mare curaj. Filmul are cronici foarte bune, a umblat prin festivaluri şi o să mai umble. E de bine pentru un debut.
● Filmul poate fi considerat şi un "omagiu" adus lui Helmuth Duckadam, pentru performanţa sa din meciul Steaua-FC Barcelona, din finala Cupei Campionilor Europeni. Tu ai văzut atunci, în 1986, acel mare meci?
● Nu îmi aduc aminte seara aia, dar ştiu că atunci când se transmiteau la televizor meciuri de fotbal, la ai mei se strângea toată familia, era un prilej de a se bucura toţi, împreună. Se făcea de mâncare, se bea şi se fuma foarte mult, eu le deschideam ferestrele, chiar dacă uneori era miezul iernii, se urla şi se lua televizorul în braţe (râde). Îmi aduc aminte că ai mei vopsiseră televizorul verde. Au avut această "demenţă", să-şi individualizeze casa, chiar dacă era vorba de un apartament de bloc. Din fericire, nu am trăit cu peştele pe televizor şi cu Răpi
