Dacă pe bulevardul Oţelarilor rezultatele activităţii muncitorilor de la Tancrad încep să fie observabile - cu toate că nu se lucrează în ritmul pe care ar fi trebuit să-l impună blocarea uneia dintre cele mai importante artere rutiere din oraş - pe strada Stadionului, graba s-a manifestat doar la scoaterea liniilor de tramvai şi asta ca să poată fi închisă circulaţia.
După transformarea acestei străzi în drum de ţară, cu noroiul şi praful aferent, ritmul de lucru a ajuns să tindă către zero. Muncitorii „ocupaţi" cu modernizarea străzii Stadionului sunt o prezenţă mai degrabă simbolică necesară pentru a justifica închiderea circulaţiei.
De fapt, doar pentru atâta „activitate", strada putea rămâne circulabilă pentru că este evident că, la câţi oameni şi utilaje a pus la bătaie firma constructoare, nu se poate lucra în paralel pe ambele artere rutiere a căror blocare îngreunează mult traficul din zonă.
În plus, cei câţiva muncitori, până-n zece, cred că se numesc toţi Dorel şi sunt fraţi. Fraţi români care au în comun, în primul rând, un stil de muncă inconfundabil.
Mă uit la ei, scot aparatul de fotografiat, dar „n-au niciun stres". Doi dintre ei, băgaţi într-o groapă, scot când şi când, căte o lopată de pământ în timp ce alţi trei îi asistă. Alături stă degeaba un utilaj. Timpul trece, leafa (e drept, mai nou, de mizerie) merge!
Tot aşa se lucrează şi la autostrăzile care demult ar fi trebuit să ne străbată ţara în lung şi în lat. Şi e „normal", căci patronii firmelor de construcţii abonate la câştigarea licitaţiilor pentru astfel de megalucrări sunt băieţi „atenţi" şi doar în mod excepţional plătesc penalizări de întârziere.
Cât despre lucrări finalizate în avans, haideţi să fim serioşi! Ce, noi suntem nemţi? Cum să-l confunzi pe Dorel, cu Hans? Iar expresia „şantier ca un furnicar" este - nu-i aşa? - un ne
