Odată consumată frumoasa şi dramatica aventură napoleoniană, cel de-al doilea imperiu colonial francez începea după 1830, odată cu progresiva cucerire a Algeriei. De la începutul secolului al XVI-lea, acest teritoriu era formal sub suzeranitatea Imperiului Otoman – numai că amprenta administrativă otomană scade masiv de-a lungul secolului al XVIII-lea, astfel încît în iunie 1830, debarcînd 37.000 de soldaţi în portul Sidi Ferruch, Franţa şi-a închipuit că va culege Algeria ca pe un fruct copt. N-a fost aşa. Corpul de armată francez n-a avut de luptat cu otomanii şi nici cu britanicii – cei care s-au opus feroce după 1832 au fost algerienii, sub conducerea cîtorva lideri locali, precum emirul de numai 24 de ani atunci Abdel Kader ben Muhiedin. Vreme de 15 ani, acesta a animat o lungă gherilă împotriva francezilor – gherilă pe care el, savant al Coranului, o va numi război sfînt (nu era nici primul şi nici ultimul război sfînt al arabilor împotriva occidentalilor).
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?În contextul prezenţei – şi mai apoi plecării, acum 50 de ani – a francezilor din Nordul Africii, Algeria a fost mereu un caz aparte. Percepută la Paris ca fiind mai importantă decît Maroc sau Tunisia, Algeria va fi piatra tombală pentru istoria şi legenda colonist-civilizatoare a Franţei. Deznodămîntul dosarului algerian a fost mai dramatic decît celelalte din zonă – de aici şi traumele memoriei, care-l însoţesc încă.
În vara lui 1954, principalele oraşe ale Algeriei erau agitate de ciocniri între naţionaliştii locali şi suporterii politici ai statu quo-ului. În toamna aceluiaşi an se structura un partid revoluţionar, Frontul de Eliberare Naţională şi braţul său armat, Armata pentru Elib
