Am întrebat-o pe fiică-mea, nu demult, de ce critica literară i se pare perfect neinteresantă. De ce, dacă o bună cronică îi limpezeşte cărţile citite, nu dă doi bani pe criticul care i-a prilejuit clarificarea? Pentru că, a rîs fiică-mea, comiţînd una dintre confuziile clasice şi profund nedrepte, limpezirea face cartea mai interesantă, nu critica. Şi la c(l)ase mai mari, însă, e destul de complicat să recomanzi cu entuziasm o carte de critică literară. Şi asta pentru că, în zilele noastre, se citeşte mai puţină critică serioasă ca oricînd, iar „atela“ ei obligatorie, teoria literară, a ajuns o zonă nespectaculoasă, fără vreo finalitate practică. Critica literară este asimilată – în rarele ocazii în care mai e prezentă public – cu recomandarea interesată („la schimb“), cu solidaritatea de circumstanţă, cînd nu cu publicitatea pro domo sau cu parazitarea unor lumi literare „adevărate“, oricum de alt rang. E o prostie, o ştim şi-o tot spunem, dar una dintre acele prostii bine înfipte în imaginarul colectiv. Am trăit confuzia asta de destule ori, în ultimii ani, ca să mai sper c-aş putea fi creditată cînd spun despre o carte de critică literară că este excepţională.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăLa toate astea mă gîndeam, zilele trecute, la Librăria Bastilia, prezentînd noul volum de eseuri critice al Sandei Cordoş, Lumi din cuvinte – alături de Bianca Burţa-Cernat şi în prezenţa, mereu tonică, a profesorului Paul Cornea –, cînd luciditatea neagră mi-a blocat discursul entuziast. În ce fel să vorbeşti despre integritatea de fond a criticii pe care o practică Sanda Cordoş, acea integritate care (spune, cred, Virginia Woolf) dă adevărul literaturii şi fără de care critica literară nu e posibilă? Cum să repeţi, odată cu Sanda Cordoş, că acea integritate nu poate funcţiona decît în condiţiile unei intime c
