Pentru mine, una, singurătatea nu a fost, în mod real, o opţiune. În ciuda a ceea ce mi-au spus unii şi alţii – oameni de încredere... – despre avantajele şi valorile ei, pentru mine nu a fost o stare fericit-productivă. Şi, cu toate acestea, parcă special pentru a-mi face pe invers, în mod involuntar, am ales mereu situaţii în care să trebuiască să mă războiesc cu ea.

În liceu, de pildă, printr-a X-a, mi-am dat brusc seama că nu mai vreau să fiu la clasa de mate-fizică la care intrasem destul de greu şi că vreau să trec la uman. Ceea ce am şi făcut, lăsînd o clasă normală şi echilibrată de fete şi băieţi adaptaţi şi „de gaşcă“, pentru una strict de fete din Şcoala Centrală.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuClasă care, în timp, s-a dovedit deloc neinteresantă (în ciuda faptului că aproximativ toate fetele erau îndrăgostite de acelaşi băiat – minune, unul dintre cei cinci existenţi, de altfel). Dar în care, destul de devreme, am învăţat un anumit fel de singurătate: cea a lipsei de gaşcă tipică, băieţi-fete, care să iasă în oraş şi să se bucure de toate, în mod gălăgios. Am cîştigat, în schimb, prietenii de o viaţă cu fete împreună cu care construiam utopii pe la cofetării.

Ideea de „gaşcă“ mi-a fost mereu un reper... virtual. Pe care, în realitate, nu l-am atins. Mereu tînjeam să mă integrez în cîte un grup şi mereu ratam integrarea. Cînd era cît pe ce, de-adevăratelea, să intru într-unul, m-am îndrăgostit...

De fapt, probabil că nu eram o persoană atît de sociabilă pe cît mi-ar fi plăcut să fiu – conform cu idealurile colectiviste ale vîrstei. Sau eram, dar doar în grupuri mici, de una, două persoane…

Cînd am terminat facultatea şi a venit momentul să-mi aleg „locul de muncă“, am primit oferte care, cu siguranţă, nu m-ar fi lăsat să fiu vreun minut singură – la instit