Francois Hollande, noul preşedinte al Franţei, alimentează speranţa unei noi revoluţii. Întrebarea critică este însă cum va plăti pentru ea?

Revoluţie? Cum adică revoluţie?! E de râsul lumii, nu avem armate care invadează sau eliberează, deci care-i treaba cu Hollande? E simplu: în ziua de azi revoluţia n-are nimic de-a face cu Napoleon, ci cu blamarea modelului economic anglo-saxon şi cu o contestare cât mai virulentă a monopolului german de soluţionare a problemelor. Noul preşedinte francez se crede întruparea voinţei europene, apărătorul oprimaţilor şi cavalerul care poartă pe umeri speranţele de mai bine ale Spaniei, Italiei, Irlandei şi Portugaliei ca să nu mai vorbim de Grecia. Este destinul lui Hollande, este noul destin al naţiunii franceze. Britanicii se descurcă şi fără destin, dar nu Franţa, cu precădere nu stânga franceză.

Acum Francois Hollande trebuie să şi producă ceva. De fapt, cu toţii ar trebui să sperăm că o va face pentru că nimeni nu e nebun să nu vrea creştere economică în Europa. Problema e că nimeni nu-şi dă seama cum va face acest lucru. În manieră tipic franceză, Hollande a criticat deja lideri europeni. Când colo ce să vezi?! Liderii aceştia sunt preocupaţi de un termen simplu: solvenţă. A propriilor state, dar şi a Franţei care este îndeaproape legată de cea a celorlalte ţări europene. De aceea unii dintre noi îşi fac griji cu privire la datoriile excesive.

Motivul pentru care pieţele au reacţionat nu foarte grav la alegerea lui Hollande este speranţa că va fi găsit un compromis care să nu renegocieze Pactul Fiscal, dar care să adauge elemente de creştere economică. Dar noului preşedinte nu-i va fi de ajuns pentru că vrea aplauze din sudul continentului. Miroase tare a aspiraţii naţionaliste şi a vise de fostă putere mondială. Excesele verbale ale lui Hollande („Duşmanul meu este lumea finanţelor”) nu sunt atât de d