Citind romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, am înţeles ce înseamnă o generaţie.
„Am înţeles” nu-i chiar exact: e vorba mai degrabă de ceea ce am simţit, de nenumărate ori, pe parcursul lecturii. Credeam că nu mai este posibilă desfacerea unui cititor naiv de lectorul obligaţiilor profesionale; mă despărţisem, doar, de atîta vreme de acel ego care citea din plăcerea identificării şi plonja nesupravegheat în materia fierbinte a unei cărţi. Dar, iată, Noapte bună, copii!, în timp ce spunea adio unei vîrste, mi-o reamintea: şi încă atît de intens încît, deşi lumea romanului e una preponderent bănăţenească, recunoşteam Militarii şi Bucureştii copilăriei la tot pasul.
La ceva timp după lectura cărţii, i-am întîlnit pe Radu Pavel Gheo şi Alina Radu la Timişoara; şi, din vorbă-n vorbă, din amintire în amintire, am realizat că impresia de lectură se verifica întru totul. Atunci, am devenit un detector şi un detectiv generaţionist: nu cumva, mi-am spus, întîlnirea în trecut cu un om cu care abia acum stai la taclale poate fi reiterată? Ce-ar fi să lărgesc, să lărgim cercul, recunoscînd aici, acolo, dincolo, dincoace, tipi din generaţia noastră?
DE ACELASI AUTOR Greşeli de tipar (I) Back To School Despărţirea de Constanţa Buzea Putem să nu ne certăm Dacă-s scriitori, cu atît mai bine. Totul e să fie peste medie, ca să nu ne tragă generaţia-n jos: să n-o facă de rîsul promoţiilor ulterioare. Fiindcă generaţiile precedente oricum ne consideră pe toţi, în devălmăşie, nişte tineri fără respect, domnule, pentru valori şi fără repere, domnişoară, în lumea haotică de azi. În căutare de tovarăşi de generaţie, m-am dus la Iaşi, unde erau cine altcineva decît Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. Gheo şi Lungu sînt născuţi în 1969, eu în ‘74, Teodorovici, în ’75. Dar pînă unde merge cursorul generaţionist? Care e limita de sus şi care, cea de jos? @N_P
