Anul 1987. O noapte de iunie foarte caldă. Prima răbufnire adevărată a verii. Coborîsem de la Mălăeşti pe poteca Take Ionescu (mirîndu-mă că a existat o vreme cînd politicienii construiau trasee montane care le purtau apoi numele) iar mai jos, pe drumul dintre Poiana Izvoarelor şi Gura Dihamului, chiar dacă era pădure, aerul fusese aproape sufocant. Sus pe văi găsisem totuşi încă destulă zăpadă. Dar cum, de fiecare dată cînd vine anotimpul cald, aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că pînă nu demult a fost iarnă şi frig, la Bucureşti urma cu siguranţă să stîrnim uimire povestind că noi merseserăm prin zăpadă la mijloc de iunie. Traversasem chiar porţiuni periculos de alunecoase pe Brîul Caprelor. Visasem de multă vreme să ajung pe acea potecă îngustă, despre care auzisem că e suspendată infernal deasupra unor prăpăstii îngrozitoare, făcînd ca, prin comparaţie, Brîna Caraimanului, pe care o ştiam bine, să pară un simplu traseu pentru copii. Dar brîna aceea lungă nu mă impresionase cum mă aşteptasem. Prăpăstiile nu mi se păruseră atît de ameţitoare şi nu-mi provocaseră vertijul pe care-l aveam de fiecare dată cînd urcam la Crucea Caraimanului. Poate că era însă mai periculoasă tocmai pentru că nu te speria. Iar în văioagele pline de zăpadă care trebuiau traversate, orice pas greşit sau alunecare puteau fi fatale, chiar dacă prăpastia de alături nu măsura sute de metri, ci doar zeci.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorVăzusem şi turme întregi de capre negre, care de fapt erau brune. Curioase, se apropiaseră mult de noi şi reuşiserăm să le observăm chiar bine. Trecusem şi pe la cabana Mălăeşti, cea mult încercată de-a lungul timpului, distrusă periodic de avalanşe sau incendii. Acolo unde, la lumina rotundă a lanternei, văzusem pe cearceafurile care se schimbau o dată pe sezon spectacolul straniu al unui vi