Depolitizarea funcţiei de prefect e o afacere în care nu există nevinovaţi, ci numai vinovaţi.
Multă lume a rămas contrariată de una dintre primele şi cele mai abrupte decizii luate de Cabinetul Ponta în prima sa şedinţă: demiterea tuturor prefecţilor. Cum? - se vor fi întrebat naivii -, tocmai cel care combătea aprig la televizor politizarea administraţiei publice să recurgă la un asemenea gest brutal? Să fim serioşi: depolitizarea funcţiei de prefect e o afacere în care nu există nevinovaţi, ci numai vinovaţi care niciodată nu au fost sancţionaţi cum se cuvine.
De la reinventarea funcţiei prefectului, în 1990, şi până în 2004, toată lumea ştia un lucru: prefectul este reprezentantul guvernului în teritoriu, aplică politica Executivului, coordonează deconcentratele ministerelor în judeţe şi veghează ca autorităţile locale să ia hotărâri în condiţii legale, sub sancţiunea atacării acestora în contencios administrativ.
În 2005, Alianţa DA a adus o schimbare de optică îndelung aplaudată: transformarea prefectului din politruc în înalt funcţionar public - dar nu înainte de a-i fi schimbat pe toţi prefecţii rămaşi de la PSD. Minunea a durat doi ani, până când PD a fost scos de la guvernare. Imediat, prefecţii care proveneau din pepiniera PD - dar care, ca şi cei proveniţi de la PNL, erau apolitici - au devenit brusc incompetenţi şi au fost schimbaţi peste noapte.
După alţi doi ani, în 2009, competenţa prefecţilor era iar pusă la grea încercare. Alianţa mamut PDL-PSD preluase guvernarea, iar înalţii şi competenţii fucţionari publici care se numeau prefecţi au devenit dintr-odată mici şi incompetenţi şi au fost raşi cu toţii. În locul lor au venit alţi apolitici, dar care aveau pe rever pete roşii sau portocalii. Veselia a durat doar nouă luni. Plecarea PSD de la guvernare a atras demiterea unei consistente garnituri de prefecţi, mai exact cei
