În politică se pare că nu există nimic ruşinos atâtat timp cât câştigi. Nu poţi face lumea mai bună şi mai pură (vorba vine) până când nu câştigă cei înţelepţi şi drepţi – cu orice preţ.
M-am gândit la asta zilele trecute, când am văzut membri ai parlamentului aclamând fără ruşine, aplaudând, râzând şi celebrând faptul că tocmai torpilaseră guvernul. Reacţionau de parcă abia câştigaseră un meci de baschet din cupa liceelor, nu ca şi cum tocmai aruncaseră ţara în incertitudine – internă şi externă – şi, apropo, ameninţând să întărească reputaţia României de glumă politică. M-am întrebat dacă în calculele lor dinaintea votului au luat în considerare relaţiile ţării cu FMI, cu Banca Mondială, cu Comisia Europeană, cu investitorii străini – toate astea în timp ce moneda naţională a luat-o la vale vertiginos. M-am întrebat dacă politicienilor care râdeau le păsa cât de cât de felul în care erau văzuţi din afară. Probabil că nu, căci mentalitatea de grup detestă orice semn de slăbiciune sau ândoială.
Şi totuşi, îndoiala e adeseori un semn de putere şi de consideraţie pentru cei din jur, recte de asumare a responsabilităţii. Sigur, FMI e o instituţie plină de profesionişti care vor spune că nu contează cine conduce ţara; ei vor lucra cu orice guvern. Dar de câte ori au fost aceştia nevoiţi să spună asta în ultima vreme? Nu vă păcăliţi, s-ar putea ca situaţia politică din România să nu schimbe cu nimic ce fac ei în birourile lor, dar cu siguranţă nu acelaşi lucru se poate spune despre ce gândesc ei în particular. Pentru că ce om serios ar nega faptul că un guvern se schimbă pentru că trebuie, nu pentru că poţi? Nu sunt de partea nimănui aici. N-am avut niciodată dorinţa de a face parte dintr-un partid, nici aici, nici în State. Toate arată, după părerea mea, ca o bandă de leneşi îmbuibaţi. Dar România nu abia prezentase lumii un nou guvern? Nu ar fi trebuit
