Pe 10 iunie mergem la vot. Dacă trendul se menţine, probabil că prezenţa la urne va fi mai mică decât la precedentele alegeri. Oricum, mobilizarea oamenilor la alegerile pentru primărie e, în general, mai scăzută decât pentru scrutinurile parlamentare sau prezidenţiale.

Local şi central

E un paradox: cetăţenii par mai puţin interesaţi de politicile locale, care îi privesc direct – e vorba de chestiuni concrete, care ţin de cotidian –, decât de politica „mare“ de la Capitală. Fenomenul se datorează, pe de o parte, lipsei de încredere în liderii locali şi/sau programelor inatractive. Pe de altă parte, oamenii s-au obişnuit cu ideea că primarul e oricum un lider neputincios: degeaba promite, degeaba decide, dacă nu se aprobă de la Bucureşti. Cea mai mare parte a fondurilor vine de la Guvern, în măsura în care primarul e cuminte şi „prestează“ pentru partid şi pentru cei „de sus“. Relaţiile sunt pe cât de dubioase, pe atât de directe. Astfel, localul e dependent de central.

Şi atunci, la ce bun primarul ales? Cu ce se alege un cetăţean care a votat, de pildă, un candidat mov, dacă respectivul, odată ce s-a aşezat în fotoliul de primar, e nevoit să intre în partidul albastru ca să-şi poată realiza programul? E vorba şi de incompetenţă, căci primarii ar trebui să mobilizeze mai multe resurse locale, dar şi de o legislaţie depăşită, încă tributară centralismului comunist.

Din păcate, modele ideale nu există. Cam peste tot în Occident, oamenii sunt nemulţumiţi de primarul lor. Vestea bună e că problemele care li se impută primarilor sunt cam aceleaşi peste tot: parcări prea puţine, deszăpezire întârziată, mediu poluat, transport public ineficient sau prea scump. Vestea proastă pentru primarii noştri e că în oraşele occidentale s-au găsit soluţii măcar parţiale, după consultări publice. Locuitorii sunt chemaţi nu doar să voteze, ci să dezba