Acest articol a fost scris impreuna cu cititorii si va fi publicat in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 11 mai.
Asadar, sintem in stare: oaspetii iberici n-au plecat cu roci suvenir din ruinele Centrului Vechi, n-a cazut stadionul pe noi, n-a sarit gazonul si nici arbitrul n-a suspendat meciul, din cauza unui OZN care gasise pista ocupata la Otopeni. Organizarea romaneasca ne-a surprins chiar si pe noi, romanii. Ne-a surprins placut. N-a fost totul perfect, bisnitarii de bilete si-au vazut nestingheriti de business, s-a exagerat cu spalatul strazilor si nu s-a schimbat nimic in materie de stat la coada la suc si apa in pauza meciului. Dar, tinind cont de precedentele experimente cu public, de data asta, chiar ne-a iesit. Putem comenta mai multe pe seama jocului, a eroului Falcao sau a lacrimilor lui Muniain, nu pe seama versurilor imnului sau al gafelor din sistemul de securitate.
Pe linga spectacolul din teren, cu care spaniolii probabil sint obisnuiti, spre deosebire de noi, nu strica sa invatam un pic din mindria bascilor, din indirjirea lor de a creste fotbalisti dupa chipul si asemanarea lor. Pentru trupa de pusti a lui Bielsa, faptul ca a ajuns in finala reprezinta o victorie in sine. Au cistigat cei mai buni, dar de pierdut, n-a pierdut nimeni. O lectie frumoasa ne-au oferit si cei de la Atletico. Intii, echipa, prin stilul de joc spectaculos, deschis, barbatesc. Apoi fanii madrileni, care au fost parte integranta din show: de la coregrafie, cintece, scandari la comportamentul civilizat, exemplar pe un stadion. Nici suporterii lui Bilbao n-au fost mai prejos, sa nu uitam ca si-au aplaudat favoritii cind erau condusi cu 0-3. Spre astfel de meciuri trebuie sa tindem, cu astfel de atmosfera in tribune si astfel de profesionisti in iarba.
Au existat si Jimmy Jump (mai degraba, un fel de kamikaze olteni), ca la orice astfel de e
