M-am întors pe toate feţele ca să pricep şi eu, muritor de rînd, ce mai e şi cu minunea asta de Pep.

El şi Barça lui mă sustrag de ceva ani de la treburile lumeşti, răsfăţîndu-mă cu un triumf nemeritat: era, căci despre trecut vorbesc, ca şi cum cerurile se despicau instant, deschizîndu-mi privelişti pe care unii, deprinşi cu asemenea subţirimi de spirit, le mai numesc şi raiul pe pămînt.

Nimic nu mă mai uimeşte de cînd cu Pep şi Barça lui. Pe cuvîntul meu de onoare de rapidist obişnuit cu traiul în miracol că, dacă sîmbătă seara, pe Camp Nou, Pep ar fi anunţat sfîrşitul lumii, mi-aş fi pregătit liniştit bocceluţa.

"O stare de neîncăput în cuvinte"

Fireşte că bat cîmpii, cum să se ocupe de apocalipse tocmai dragul de Pep, furnizorul atîtor frumuseţi regale aducătoare de pace sub măslinii, portocalii şi ce-o mai fi crescînd pe elizeele lui? Să mă ierte Pep pentru o destăinuire într-o chestie căreia nu-i dau de capăt: nu ştiu alţii cum simt, dar, pentru mine, Pep şi Barça lui au însemnat ceva nespus de serios în povestea asta încîlcită de-a viaţa şi de-a moartea. Nu tiki-taka, nu scăriţele lui Messi, nu ficaţii lui Abidal m-au scos cu amabilitate din minţi, ci starea aceea de neîncăput în cuvinte, cu Pep şi Barça lui ce mă aduceau la judecata de dinainte a existenţei mele crunt dominate de fotbal. Cu ei, vorba lui Rică, fostul meu coleg de serviciu, m-am scos.

"Primul căruia i s-au terminat Everesturile"

Ar mai rămîne restul. De aceea aş vrea, oameni buni, să înţelegeţi cît de tare m-a zăpăcit despărţirea de Pep şi Barça lui! Plecat pe la 13 ani din sătucul lui de la Santpedor pentru a studia în La Masia cît de rotund este, de fapt, balonul rotund, Pep ne mărturiseşte de o vreme că a obosit, că i s-au descărcat bateriile, că are nevoie de o pauză de Barça. Aşa o fi, nu zic ba, dar eu mai cred că, între