Era minutul 85 al finalei de Europa League, Atletico Madrid tocmai înscrisese golul de 3-0 împotriva lui Athletic Bilbao. Reluările fazei erau însă umbrite la TV de lacrimile unui puşti. Nu în tribune, ci pe teren. Era minutul 85 al finalei de Europa League, Atletico Madrid tocmai înscrisese golul de 3-0 împotriva lui Athletic Bilbao. Reluările fazei erau însă umbrite la TV de lacrimile unui puşti. Nu în tribune, ci pe teren.

Iker Muniain are doar 19 ani iar lumea lui se construise în ultimele luni, doar în jurul visului de a câştiga un trofeu european cu echipa bască.

Era greu să-l diferenţiezi pe Muniain de un fan al celor din Bilbao, iar asta este până la urmă una dintre acele furnicături care ne fac să ne uităm fascinaţi la un meci de fotbal adevărat.

Nu trebuie să uităm niciodată că jucătorii trebuie să fie primii suporteri ai echipei, să dea tonul pasiunii şi dedicării faţă de culorile pe care le reprezintă. Pentru că lacrimile lui Muniain ar fi putut fi înlocuite oricând cu cele ale unui suporter, tânărul Iker a câştigat mult mai mult decât un trofeu. El are asigurate acum respectul şi admiraţia suflării care trăieşte pentru fotbal în întreaga lume. Mii de oameni şi-au dorit, seara trecută, să-i fie părinţi sau prieteni lui Muniain, pentru a-i mângâia durerea care a pus în plan secund pentru câteva minute o partidă superbă.

Şi pentru că sentimentele nobile nasc altele asemenea, există ceva şi mai impresionant decât prăbuşirea pe gazon a jucătorului basc. Felul în care câştigătorii de la Atletico l-au îmbărbătat este mai elocvent decât orice campanie pentru fair-play, existentă în această perioadă pe piaţă.

Şi pentru că ne încăpăţânăm de obicei să credem că dreptatea apare până la urmă, ca premiu pentru merituoşi, mă alătur şi eu acestui ideal şi sper că următoarele lacrimi ale lui Muniain pe care le voi vedea pe micile ecra