E linişte deja şi toţi dorm. Hoinărind prin gânduri şi vise, uităm că undeva, un om nu doarme. E 10 mai şi acesta nu sunt eu, ci Mihăiţă. Acel copil bălai, creţ şi zâmbăreţ.

Mult prea multe evenimente într-o zi, ca România să uite de el. El ar fi acel, care ne veghează, ne iubeşte şi care ne uneşte de sus, din Olanda. E ţara sa adoptivă, dar nu şi a sufletului său.

Ziua Europei, ziua Bucureştiului, ziua multora, dar nu şi a lui, fiindcă pentru el 9 mai semnifică altceva. A fost ultima lui zi de libertate, de independenţă sau adevărata viaţă.

Fotbal, familie, Steaua şi în rest clipe şi ore nesemnificative au trecut până atunci, până la un punct. Negru e, dar nu şi de nedepăşit, fiindcă spiritul său e un dragon. Unul al cărui foc e dragostea şi pasiunea.

Nu pot să adorm, fiindcă mă gândesc la el. N-o fi Lăcătuş, n-o fi Rădoi, dar e mereu în suflet cu noi. N-o fi dat mii de goluri, n-o fi driblat la infinit, n-o fi pasat impecabil, dar noi îl iubim. Poate mai presus de toţi cei roş-albaştri, fiindcă e special. E un înger pe pământ, care nu poate fi rănit, decât undeva în piept, unde erau şi sunt 5 cuvinte: Trup şi suflet pentru culori! Sunt convinsă şi că vor mai fi mereu de-acum încolo, fiindcă aşa sunt cei puri, trimişi de Dumnezeu, să ne lumineze veşnic.

Mă uit la chipul său şi încerc să găsesc un fir de păr fără lumină, dar nu e.

Încerc să găsesc o pată de minciună-n ochii săi, dar nu e.

Încerc să găsesc o umbră, dar nu e.

Încerc să nu-i văd zâmbetul, dar e.

Mereu senin şi fericit, e el, e Mihăiţă Neşu.

De la dânsul putem învăţa de toate, de la a merge pe pământ, până a “merge” prin viaţă şi neapărat cu zâmbetul pe faţă. E prea mult pentru noi şi renunţăm la viaţă, la speranţă. Dar revenim, privind spre el, cel care nu doarme, în noaptea de 9 spre 10 mai, neputând. A trecut un an de când viaţa