Avem norocul de a ne fi născut într-un loc în care semnele Raiului pământesc au fost şi încă mai sunt la vedere. Dar, în acelaşi timp, ne-a pândit şi ghinionul de a fi fost prăduiţi tocmai de acest dar Dumnezeiesc. De a nu fi avut prezenţa de spirit, curajul şi forţa pentru a-i alunga pe devastatorii nepreţuitei binecuvântări. Poate că, la început, într-un anumit moment al istoriei noastre, ne-am lăsat traşi pe sfoară de trădătorii şi jefuitorii din interior, mână-n mână cu aliaţii lor din afara hotarelor ţării. De atunci a început suferinţa românilor, care a atins apogeul în zilele noastre. De parcă nici istoria nu ne-a fost aliată; nici mai-marii ei conducători, între care unii îşi doreau cu orice chip scaune domneşti şi beneficii împărăteşti. Iar noi parcă am fi fost scoşi în afara timpului; trimişi, cu atingeri vrăjitoreşti pe creştet, în somnul adânc al nepăsării sau al neputinţei; adormiţi întru veacuri; blestemaţi să sfidăm trezirea. Aşa s-o fi legiferat interdicţia de a cârti. Ca o măsură judecătorească aplicată unui răufăcător. Apoi s-a lăsat noaptea, iar noi ne-am îmbărbătat să ne povestim stadiul de interzişi. În timp ce ei, atotstăpânitorii neamului, au continuat să ne spună basme diavoleşti despre avantajele ascultării umile. Ascunşi sub haina dictatorilor, s-au înălţat, tiptil, pe soclul tăcerii noastre, încercând chiar să ne convingă, pe cap de locuitor, că "tăcerea e ca mierea". Aşa au cules roadele zicalei, îndulcindu-şi pretenţiile nestăpânite cu ascultările noastre. Din când în când, ne-am mai revoltat şi noi. Uneori cu folos… de scurtă durată. Bine, bine ne-am şoptit, într-un târziu, dar până când? Şi întrebarea s-a perpetuat din veac în veac, până mai ieri. Când urmaşii jefuitorilor, posesori ai unor "formule magice" de adormire a conştiinţei celor mulţi şi umiliţi, ne-au strigat: Fiţi tăcuţii noştri adoptivi!

Ce mai încolo şi-ncoace, unii