Educaţia pentru sănătate, în pofida aportului esenţial la întărirea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor, rămâne, pe nedrept, la periferia medicinii, conştientizarea rolului şi efectelor sale pozitive fiind redusă, dacă nu chiar ignorată. Aceasta pentru că, pe de o parte, se presupune că o practică, într-un fel sau altul, toţi medicii, ceea ce este doar parţial adevărat, deoarece aceştia se simt atraşi de zona curativă a medicinii, mai spectaculoasă, mai valorizantă, cu efecte imediate; actul medical adresat unui individ, esenţial în practica medicală, umbreşte angajarea într-un domeniu mai puţin vizibil, care se adresează populaţiei întregi sau unor grupuri-ţintă, şi ale cărei efecte apar în timp, fiind mai greu de evaluat în mod concret. În plus, în ultimii ani în teritoriul vast şi primitor al educaţiei pentru sănătate au pătruns şi din ce în ce mai mulţi neprofesionişti, dacă suntem de acord că educaţia, în general, trebuie făcută de oameni pregătiţi nu numai în domeniul în care se angajează, dar care au şi cunoştinţe minime de pedagogie socială pentru a fi convingători şi, deci, eficace. Însă chiar şi această mutaţie ar fi benefică dacă printre „educatorii sanitari“ de ocazie nu s-ar infiltra unii animaţi de promovarea şi vânzarea produselor – remedii miraculoase (menite să prevină îmbolnăviri dintre cele mai redutabile, cum sunt cancerul, diabetul sau bolile de inimă, să ne întărească imunitatea, să crească potenţa etc.) şi soluţii curative pentru boli grave, chiar incurabile – neomiţând să atace medicina ca fiind neputincioasă, iar medicamentele – chimicale periculoase! Un alt domeniu de predilecţie al acestor „educatori“ este nutriţia: suntem sfătuiţi ce să mâncăm spre a nu ne îmbolnăvi, a ne vindeca sau „a slăbi garantat“. Gama alimentelor recomandate este atât de variată, conţinându-le pe aproape toate cele consumate în mod obişnuit, încât ar rez